Spovedania, descoperirea gandurilor, sfatuirea

ˇ De fapt Iacob, spunandu-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapanire pe patimi si sa le ascunda in pamantul Sichemului. S-ar parea insa ca este o oarecare contrazicere intre a ascunde zeii in Sichem si a tine un idol in ascunzis. Caci a ascunde zeii in Sichem e lucru de lauda; iar a tine un idol in ascunzis e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicand: ''Blestemat cel ce tine idol in ascunzis!'' Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva in pamant pentru totdeauna si a-l tine in ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns in pamant si nu se mai arata vederii se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut in ascunzis nu e cunoscut de cei din afara, insa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta il arm mereu in amintire ca pe un chip cioplit pe care il poarta in ascuns. Caci tot gandul urat, care ia forma in cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea ganduri, dar e primejdios si de a tine in ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea inclinand cu usurinta spre patima izgonita si implantand in pamant bronzul idolului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si intr-o parte si intr-alta, aplecandu-se, daca nu se poarta de grija, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46
ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile invatatorului si a vrea sa pui la incercare cele poruncite de el, insemneaza a pune piedica inaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neincercat intemeiat si potrivit este intr-adevar intemeiat. Astfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug lucrurile mestesugului. Cel dintai are ca regula stiinta; celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind inrudita cu ratacirea. Asadar cei ce au predat altora grija mantuirii lor, lasandu-si toate socotintele, sa-si supuna gandurile mestesugului celui priceput, judecand stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai intai, lepadandu-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temandu-se de pilda lui Anania, care crezand ca inseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osanda pentru furt. (Nil Ascetul)46
ˇ Ci, cum se predau pe ei insisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramane afara, tragand necontenit cugetul intr-acolo, il va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma il va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfant sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze invatatorului sau? ''Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi inaintea lui; si a taiat boii si i-a fript in vasele boilor''. Aceasta ii arata caldura ravnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vanzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care il tragea sa fie langa invatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau impiedica adeseori se face pricina a razgandirii. De ce apoi si Domnul, imbiind bogatului desavarsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramane se face, ca si intregul, pricina de imprastiere. Dar socotesc ca si Moise, randuind celor ce vreau sa se curateasca in rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavarsire de averi, iar in al doilea rand sa uite de familie si de toti cei apropiati in asa masura, incat sa nu mai fie catusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46
ˇ Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimanui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale. (Marcu Ascetul)46
ˇ Cel ce se osteneste fara sfat e sarac in toate. Iar cel ce alearga cu nadejde e de doua ori bogat. (Marcu Ascetul)46
ˇ Omul sfatuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucreaza in cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46
ˇ E primejdios lucru a fi cineva singur, fara martori, a se calauzi dupa voia sa si a convietui cu cei neincercati in razboiul duhovnicesc. Unii ca acestia sunt mestesugirile pacatului si se tin bine ascunse; si felurite curse si-a intins vrajmasul pretutindeni. De aceea, daca e cu putinta, e bine sa te silesti si sa te straduiesti a fi sau a te intalni neincetat cu barbati cunoscatori. In felul acesta, desi nu ai tu insuti faclia adevaratei cunostinte, fiind inca nedesavarsit cu varsta duhovniceasca si prunc, dar insotindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla in intuneric, nu te vei primejdui de lanturi si de curse si nu vei cadea intre fiarele lumii spirituale, care pandesc in intuneric si rapesc si ucid pe cei ce umbla in el fara faclia spirituala a cuvantului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46

Sfaturi generale, pilde

ˇ Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toata bunavointa si, dorind cele ceresti, dispretuiesc cele pamantesti. Unii ca acestia nu plac la multi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urati, ci si luati in ras de multi smintiti. Ei insa rabda toate in saracie, stiind ca cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Caci cel ce intelege cele ceresti crede lui Dumnezeu, stiind ca toate sunt fapturile voi Lui. Cel ce insa nu le intelege nu crede niciodata ca lumea este zidirea lui Dumnezeu si ca a fost facuta pentru mantuirea omului. (Antonie cel Mare)43
ˇ Numai omul este in stare sa primeasca pe Dumnezeu, caci numai acestui animal ii vorbeste Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Si prin toate prevesteste oamenilor vrednici de el bunatatile viitoare. (Antonie cel Mare)43
ˇ Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu infranarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de Dumnezeu: sa-i urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rand, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)43
ˇ Cand te intorci cu multumire spre asternutul tau, aducandu-ti aminte de binefacerile si de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplandu-te de intelegerea cea buna, te vei veseli si mai mult, iar somnul trupului tau se va face trezvie a sufletului si inchiderea ochilor tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu. Atunci tacerea ta, umplandu-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o adanc simtita slava Dumnezeului a toate. Caci de va lipsi pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai mult decat toata jertfa cea de mare pret inaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)43
ˇ Este de trebuinta sa aratam si caile monahilor care au calatorit mai inainte de noi si pe acelea sa umblam si noi. Caci multe sunt cele facute si zise de ei bine. Intre ele si aceasta o zice careva dintre dansii: ''Mancarea mai uscata si vietuirea aspra, impreunata cu dragostea, duce pe monah mai repede la limanul nepatimirii''. (Evagrie Ponticul)43
ˇ Ce este binele, daca nu Dumnezeu? Asadar, sa-l lasam Lui toate cele ce ne privesc si ne va fi bine. Caci Cel ce e bun desigur ca e si datatorul darurilor bune. (Evagrie Ponticul)43
ˇ Nimic nu duce pe cineva asa de neindoielnic la munci, ca a face pe multi sa ravneasca la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui ce l-a invatat. Dar nu mica este osanda si a celor ce nu au lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut invatatori ale celor rele, de a caror lectie blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget intelept. (Nil Ascetul)43
ˇ Orice planuire a ta sa o incepi cu Cel ce este inceputul a tot binele, ca sa fie dupa voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gand sa faci. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce, asemenea orbului, si-a lepadat haina si s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui si propovaduitorul invataturilor celor mai inalte. (Marcu Ascetul)43
ˇ Pe cel ce a incetat de-a mai pacatui si s-a pocait nu-l mai mustra; iar de zici ca pentru Dumnezeu il mustri, mai intai descopera-ti pacatele tale. (Marcu Ascetul)43
ˇ Primeste necazurile, ca intru nimic nu te pagubeste in cele ce le ai de mai inainte; dar leapada lacomia, caci ai sa dai socoteala. (Marcu Ascetul)43
ˇ Nu cugeta si nu face nimic, fara un scop placut lui Dumnezeu. Caci cel ce calatoreste fara scop, va osteni in zadar. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce nu poarta grija dupa puterea lui de toate virtutile savarseste un pacat anevoie de iertat; dar rugaciunea si milostenia intorc pe cei ce nu poarta de grija. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cand un om foloseste pe altul prin cuvinte sau fapte, sa stie amandoi ca e de fata harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu intelege aceasta va fi stapanit de cel ce intelege. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce lauda pe aproapele in chip fatarnic il va osandi dupa o vreme si va fi el insusi rusinat. (Marcu Ascetul)43
ˇ Fata de incercarile care vin, multi s-au impotrivit in multe chipuri. Dar fara rugaciune si pocainta, nimeni n-a scapat de asuprire. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cele rele isi primesc puterea una de la alta; de asemenea si cele bune cresc una prin alta si pe cel partas de ele il mana si mai mult inainte. (Marcu Ascetul)43
ˇ De vrei sa te mantuiesti, iubeste cuvantul adevarat si nu lepada niciodata, fara judecata, mustrarea. Un cuvant adevarat a schimbat puii de naparci si le-a aratat sa fuga de mania ce va sa vie. (Marcu Ascetul)43
ˇ Slabanogul pogorat prin acoperis este pacatosul mustrat de credinciosi pentru Dumnezeu, si care primeste iertarea pentru credinta acelora. (Marcu Ascetul)43
ˇ De vrei sa te mantuiesti, iubeste cuvantul adevarat si nu lepada niciodata, fara judecata, mustrarea. Un cuvant adevarat a schimbat puii de naparci si le-a aratat sa fuga de mania ce va sa vie. (Marcu Ascetul)43
ˇ Slabanogul pogorat prin acoperis este pacatosul mustrat de credinciosi pentru Dumnezeu, si care primeste iertarea pentru credinta acelora. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce le cearca toate si retine binele va fugi pe urma de tot raul. (Marcu Ascetul)43
ˇ Barbatul indelung rabdator are multa cumintenie; asemenea si cel ce-si apropie urechea de cuvintele intelepciunii. (Marcu Ascetul)43
ˇ Celui invartosat la inima nu-i foloseste cuvantul unei cunostinte mai subtiri, pentru ca daca nu e infricat, nu primeste durerile pocaintei. (Marcu Ascetul)7
ˇ Pe omul puternic sa nu-l mustri pentru slava desarta, ci arata-i viitoarea necinste. Caci in acest chip cel cuminte poate fi mustrat fara greutate. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce uraste mustrarea, se supune patimii cu voia; iar cel ce o iubeste va lupta si cu obisnuinta. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cand, pentru vreo binefacere trupeasca, lauzi pe vreun om ca bun, uitand de Dumnezeu, acelasi om pe urma ti se va arata ca e rau. (Marcu Ascetul)43
ˇ Intamplarile sensibile sunt puii celor inteligibile, implinind cele cuvenite dupa voia lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul)43
ˇ Dumnezeu judeca faptele dupa intentiile lor. Caci zice: ''Sa-ti dea tie Domnul dupa inima ta''. (Marcu Ascetul)43
ˇ Constiinta e o carte naturala. Cel ce o citeste cu fapta face experienta ajutorului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu si o implineste dupa putere prin osteneli mici scapa de cele mari. (Marcu Ascetul)43
ˇ Domnul e ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El, il gasesc pe masura implinirii lor. (Marcu Ascetul)43
ˇ Fa totdeauna binele dupa putere, iar in vremea lucrului mai mare, nu te intoarce spre cel mai mic caci ''cel se intoarce inapoi nu este vrednic de Imparatia Cerurilor''. (Marcu Ascetul)43
ˇ Hristos a murit, dupa Scripturi, pentru pacatele noastre si celor ce ii slujesc bine le daruieste slobozirea. Caci zice: ''Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau''. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce vrea sa faca ceva si nu poate e socotit de catre cunoscatorul de inimi, Dumnezeu, ca si cand ar fi facut. Iar aceasta trebuie sa o intelegem atat cu privire la cele bune, cat si la cele rele. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cand auzi Scriptura zicand ca Dumnezeu ''va rasplati fiecaruia dupa faptele sale'', sa nu intelegi ca e vorba de o vrednicie egala cu Gheena sau cu Imparatia, ci ca Hristos va rasplati faptele necredintei in El sau ale credintei, nu ca un schimbator care cantareste pretul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul si Rascumparatorul nostru. (Marcu Ascetul)43
ˇ Este o porunca restransa si este alta cuprinzatoare. Prin cea dintai, se porunceste sa dam o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceste lepadarea de toate avutiile. (Marcu Ascetul)43
ˇ Nici una din virtuti nu deschide singura, prin sine, usa firii noastre, daca nu sunt impletite toate intreolalta. (Marcu Ascetul)43
ˇ Daca suntem datori sa facem in fiecare zi toate cate le are firea noastra bune, ce vom da lui Dumnezeu in schimb, pentru relele pe care le-am facut mai inainte? Orice prisos de virtute am adauga astazi, el e o dovada a negrijii trecute, nu e un drept de rasplata. (Marcu Ascetul)43
ˇ Daca fapta rau planuita ii este stricacioasa oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grija de amanuntele ei. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce privegheaza, rabda si se roaga nestramtorat, se impartaseste in chip vadit de Duhul Sfant. Iar cel ce e stramtorat in acestea, dar rabda totusi cu voia, primeste si el indata ajutor. (Marcu Ascetul)43
ˇ Atata adevar se cuprinde in cunostinta fiecaruia, cata siguranta ii dau blandetea, smerenia si dragostea. (Marcu Ascetul)43
ˇ Daca vrei sa-l folosesti fara vorba multa pe iubitorul de invatatura, indeamna-l la rugaciune, la credinta dreapta si la rabdarea necazurilor. Caci prin acestea se dobandesc toate celelalte virtuti. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel bland pentru Dumnezeu e mai intelept decat cei intelepti si cel smerit cu inima e mai puternic decat cei puternici. Caci ei poarta jugul lui Hristos intru cunostinta. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce s-a bucurat de placerile trupesti mai mult decat trebuie, va plati prisosul cu osteneli insutite. (Marcu Ascetul)43
ˇ De suntem patimasi, trebuie sa ne rugam si sa ne supunem. Caci de abia cu ajutor ne putem razboi cu obisnuintele pacatului. Cel ce-si loveste voia cu supunerea si cu rugaciunea este luptator cu bun mestesug, vadind lupta mintala pe care o poarta, prin retinerea de la cele supuse simturilor. (Marcu Ascetul)43
ˇ Adeseori cel ce spune adevarul e urat de cei fara de minte, dupa Apostol. Iar cel fatarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste rasplati nu tine multa vreme. Caci Domnul va rasplati fiecaruia, la vremea sa, ceea ce trebuie. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cand vrei sa descurci un lucru incurcat, cauta in privinta lui ce place lui Dumnezeu, si vei afla dezlegarea folositoare. (Marcu Ascetul)43
ˇ Fara zdrobirea inimii, e cu neputinta sa ne izbavim cu totul de pacat. Iar inima se zdrobeste prin infranarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrana si de la lenevirea trupeasca. Caci prisosinta acestora sadeste iubirea de placere; iar iubirea de placere primeste gandurile rele. Pe de alta parte, ea se impotriveste atat rugaciunii, cat si slujirii cuvenite. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cand facultatea impulsiva (mania) a sufletului se porneste impotriva patimilor, trebuie sa stii ca este vreme de tacere, caci este ceas de lupta. Iar cand vede cineva ca starea aceasta de neliniste a ajuns la liniste, fie prin rugaciune, fie prin milostenie, sa se lase miscat de dragostea cuvintelor, asigurand insa prin legaturile smeritei cugetari aripile mintii. Caci pana nu se smereste cineva foarte prin dispretuirea de sine, nu poate grai despre maretia lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43
ˇ Ranile primite de trup, daca s-au inasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului: dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea leacului, ajungand prin el la tamaduire desavarsita. Asa si sufletul: cata vreme e neingrijit si acoperit in intregime de lepra voluptatii, nu poate simti frica lui Dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neincetat judecata infricosata si aspra a lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curateasca cu multa luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care mustrandu-l, il arde ca intr-un foc fara durere. Pe urma, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavarsita, sporind in dragoste pe masura ce se micsoreaza frica din el. In felul acesta ajunge la dragostea desavarsita, in care, cum am zis, nu mai este frica, ci nepatimirea deplina, produsa de slava lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43
ˇ Ţine de sufletul curat cuvantul fara pizma, ravna fara rautate ii dragostea neincetata fata de Domnul slavei. Atunci si mintea isi potriveste cumpenele sale cu exactitate, fiind de fata in cugetarea sa ca in cel mai curat loc de judecata. (Diadoh al Foticeii)43
ˇ Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevarat, daca nu se are pe sine insusi paras al sau. Caci cand cunostinta noastra se tulbura prin mustrarile ce si le face, nu mai e lasata mintea sa simta mireasma bunurilor supra-lumesti, ci indata e cuprinsa de indoiala: pe de o parte doreste acea mireasma cu ardoare pentru experienta lor anticipata prin credinta, pe de alta nu o mai poate prinde cu simtirea inimii prin dragoste, din pricina deselor impunsaturi ale constiintei mustratoare. Dar curatindu-ne pe noi insine printr-o atentie mai fierbinte, vom castiga ceea ce dorim in Dumnezeu, dobandind o si mai deplina experienta. (Diadoh al Foticeii)43
ˇ Domnul zice in Evanghelii ca nu poate fi scos cel tare din casa Sa, daca nu-l va scoate unul si mai tare, dupa ce l-a legat si jefuit. Cum poate deci cel scos cu atata rusine sa intre iarasi si sa petreaca impreuna cu Stapanul adevarat, care se odihneste in casa Sa cum vrea? Caci nici imparatul nu se va gandi sa lase impreuna cu el in curtile imparatesti pe tiranul, care i-a stat candva impotriva si pe care l-a biruit. Mai de graba il va omori indata, sau il va lega pentru o lunga pedeapsa si-l va preda ostilor sale spre o moarte de ocara. (Diadoh al Foticeii)43
ˇ Doua bunuri ne aduce noua harul cel sfant prin Botezul renasterii, dintre care unul covarseste nemarginit pe celalalt. Cel dintai ni se daruieste indata, caci ne innoieste in apa insasi si lumineaza toate trasaturile sufletului, adica ''chipul'' nostru, spaland orice zbarcitura a pacatului nostru. Iar celalalt asteapta sa infaptuiasca impreuna cu noi ceea ce este ''asemanarea''. Deci cand incepe mintea sa guste intru multa simtire din dulceata Preasfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca, asa zicand, peste chip, asemanarea. Caci precum zugravii desemneaza intai cu o singura culoare figura omului, apoi, inflorind putin cate putin culoarea prin culoare, scot la aratare chipul viu al celui zugravit pana la firele parului, asa si sfantul har al lui Dumnezeu readuce intai prin Botez ''chipul'' omului la forma in care era cand a fost facut, iar cand ne vede dorind cu toata hotararea frumusetea ''asemanarii'' si stand goi si fara frica in atelierul lui, infloreste o virtute prin alta si inalta chipul sufletului din stralucire in stralucire, daruindu-i pecetea asemanarii. Asa incat simtirea ne arata cum ia forma in noi asemanarea, dar desavarsirea asemanarii o vom cunoaste abia din iluminare. Caci toate virtutile le primeste mintea prin simtire, inaintand dupa o masura si randuiala negraita. Dar dragostea duhovniceasca nu o poate castiga cineva pana ce nu va fi iluminat intru toata incredintarea de Duhul Sfant. Caci pana ce nu primeste mintea in chip desavarsit asemanarea prin lumina dumnezeiasca, poate avea aproape toate celelalte virtuti, dar este inca lipsita de dragostea desavarsita. Iar cand se va asemana cu virtutea lui Dumnezeu ( vorbesc de asemanare, cat e cu putinta omului), atunci va purta si asemanarea dragostei dumnezeiesti. Caci precum in cazul portretelor pictate, daca se adauga chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveala pana si asemanarea zambetului celui pictat, asa si la cei zugraviti dupa asemanarea dumnezeiasca de catre harul dumnezeiesc, daca se adauga lumina dragostei, ''chipul'', e ridicat cu totul la frumusetea ''asemanarii''. Nici nepatimirea nu poate darui sufletului alta virtute; fara numai dragostea. Caci dragostea ''este plinirea legii'', incat ''omul nostru cel dinauntru se innoieste zi de zi'' in gustarea dragostei, dar se implineste abia intru desavarsirea ei. (Diadoh al Foticeii)43

Pocainta

Cel ce a iesit din lume pentru a se usura de sarcina pacatelor sale sa urmeze pilda celor ce sed inaintea mormintelor din afara cetatii si sa nu inceteze din lacrimile fierbinti si infocate si din vaietele fara glas ale inimi pana ce nu va vedea si el pe Iisus venit si rostogolind piatra cea invartosata a inimii si dezlegand mintea noastra ca pe un alt Lazar din legaturile pacatelor si poruncind ingerilor: ''Dezlegati-l din patimi si lasati-l sa plece spre fericita nepatimire.'' Iar de nu va face asa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastra. (Cum plang cei apropiati langa morminte pe cei aflati in ele, asa sa ne plangem si noi sufletul nostru mort si ingropat sub pacate, sub piatra nepasatoare a lor. Numai inmuind aceasta nepasare prin lacrimi fierbinti, facem sa vina Iisus si sa rostogoleasca deplin aceasta piatra sub care sta ingropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotita si inima noastra impietrita prin pacatele intiparite cu nesimtirea lor in ea. Invartosarea aceasta vine prin condensarea pacatelor in patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Ingerii ca fiinte create din care iradiaza libertatea puternica pe care ei si-o trezesc si intaresc si in noi libertatea, care inseamna nepatimire. Nepatimirea ca libertate in ceea ce priveste legatura sau influenta patimilor, ne permite sa ne miscam spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu si a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum pacatul. Deci se vorbeste despre plansul neincetat, caci plansul lucreaza si pazeste, pricinuind la sfarsit fericita nepatimire. Caci zicea avva Isaia: ''Sa ne nevoim fratilor sa rupem de la noi valul intunericului care este uitarea si sa vedem si sa vedem lumina pocaintei. Sa ne facem ca Marta si Maria care sunt greaua patimire si plansul si care plang inaintea Mantuitorului pentru a-l ridica pe Lazar, sau mintea cea legata cu multele legaturi ale voilor sale.'')
ˇ Inima indurerata este inima care sufera pentru pacate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se infaptuieste prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinta pentru pacatele savarsite.
ˇ Fiind chemati de Dumnezeu si Imparatul, sa alergam cu ravna, ca nu cumva avand viata scurta, sa ne aflam in ziua mortii fara rod si sa murim de foame. (Daca la moarte ne lipseste rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrani in viata viitoare si atunci vom ''muri'' sufleteste de tot, din aceasta lipsa a hranei. Caci acolo ne vom hrani din rodul pe care l-am rodit in viata aceasta din harul lui Dumnezeu si din sarguinta noastra, desigur un har pe care ni-l va insuti Domnul. Am ajutat pe altii, vom fi ajutati; am vazut pe Dumnezeu in inima noastra curatita, Il vom vedea nesfarsit mai mult atunci si ne vom hrani din aceasta priveliste. Altfel vom ''muri de foame'' dar vom fi constienti de ''moartea'' aceasta. Vom suferi de un cumplit gol constient in sufletul nostru si in jurul nostru.)
ˇ Aducerea aminte de focul vesnic, pe de o parte ne arde sau arde impatimirea noastra de cele lumesti, pe de alta stinge acest foc sau ne incalzeste pentru cele ceresti si stinge caldura patimilor rele. Aceasta aducere aminte nu ne lasa reci nici intr-o privinta, nici in alta; nu este o aducere aminte nepasatoare de focul vesnic, nici o gandire rece la putinta fericirii vesnice. Ne aprinde ravna de a scapa de focul vesnic si ravna de a dobandi fericirea vesnica. Nepatimirea crestinului nu este o indiferenta, ci o ardere, o pasiune impotriva celor rele si pentru cele bune.
ˇ Este propriu ingerilor de a nu cadea sau, dupa cum spun unii, de a nu putea cadea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cadea si de a se ridica iarasi in scurta vreme, ori de cate ori s-ar intampla aceasta.
ˇ Constiinta este oglinda launtrica in care te vezi asa cum esti. Alti oameni iti pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc asa de bine cum ne cunoastem noi insine privindu-ne constiinta noastra. Sau ne amagesc laudandu-ne din cine stie ce interese. Constiinta este o oglinda de negraita finete, limpezime si sinceritate. Niciodata nu ajunge viata noastra sa nu mai arate nici o pata in oglinda constiintei noastre de aceea ea neincetat pe sfinti la pocainta.
ˇ Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mangaieri trupesti, gandul osandirii de sine si ingrijirea neingrijata de sine, rabdarea de bunavoie a necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea puternica a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca.
ˇ Pacatul este imbibat ca o otrava in toata fiinta omului, pocainta este deci o miscare totala, existentiala de curatire a intregii fiinte omenesti in toate gandurile si faptele ei.
ˇ Cel ce se osandeste sincer pe sine, nu este osandit de Dumnezeu caci trezeste mila Lui vazand durerea ce o are cel ce a pacatuit ca L-a suparat pe El prin aceasta si da dovada ca revine la iubirea fata de El.
ˇ Ajungand la manastirea celor ce se pocaiau am vazut intr-adevar, daca nu e prea indraznet sa spun ''cele ce ochiul omului nepasator nu le-a vazut si la inima omului trandav nu s-au suit'', lucruri si cuvinte care pot sa-L sileasca pe Dumnezeu; indeletniciri si chipuri de viata care pot incovoia in scurt timp iubirea lui de oameni. Am vazut pe unii din vinovatii aceia nevinovati stand toata noaptea pana dimineata afara in aer liber cu picioarele nemiscate, clatinandu-se de somn in chip jalnic prin silirea firii si nedaruindu-si nici un pic de odihna, ci lovindu-se si trezindu-se cu ocarari si certari; pe altii privind cu jale la cer si cerand de acolo ajutor cu tanguiri sfasietoare. Unii stateau la rugaciune cu mainile legate la spate ca niste osanditi; isi tineau fata intristata aplecata la pamant si se osandeau socotindu-se nevrednici sa priveasca la ceruri, ba neputand nici macar sa se roage lui Dumnezeu, stapaniti de nepriceperea gandurilor si a constiintei, nestiind cum si de unde sa ceara ajutor. Ei isi infatisau doar sufletul lui Dumnezeu, fara cuvant si mintea fara glas si plina de intuneric si de o unda subtire de deznadejde. Pe altii, sezand pe pamant in sac si cenusa si acoperindu-si fata cu genunchii si batandu-si fruntea de pamant. Unii, lovindu-si mereu pieptul si chemandu-si inapoi starea cea dintai. Erau care udau pamantul cu lacrimi, iar altii, fiind lipsiti de lacrimi, se loveau pe ei insisi. Unii se vaitau pentru sufletele lor ca pentru niste morti neputind sa rabde intristarea din inima lor. Altii gemeau cu inima dar cu gura impiedicau sunetul tanguirii; insa deoarece nu mai puteau sa-l tina, tipau dintr-o data. (Inima umpluta de intristare pentru slabiciunea si neputinta ei din pricina faptelor trupesti aratate, umple locul faptelor trupesti. Ea topeste adica acele fapte si se aseaza in locul lor. Pe locul oricarei fapte trupesti apare inima intristata, tinandu-le in cumpana si covarsindu-le; sau orice fapta trupeasca face sa nasca intristarea inimii. Din rana produsa de o placere, se naste durerea; din saturarea de mancaruri grase, se naste infranarea tamaduitoare.)
ˇ Am vazut acolo pe unii ca iesiti din ei insisi in felul purtarii si al gandirii, pierduti si intunecati de multa mahnire si nesimtitori fata de toate cele ale vietii, apoi scufundati in adancul smereniei si frigandu-si in focul intristarii lacrimile ochilor. Pe altii, zacand jos insingurati si cautand la pamant, miscandu-si capetele si racnind ca niste lei din fundul inimii, scrasnind din dinti si suspinand. Unii cereau cu buna nadejde iertarea de toate, altii dintr-o smerenie negraita se osandeau socotindu-se nevrednici de iertare si nefiind in stare sa se apere, strigau catre Dumnezeu. Caci ziceau cautand in jos la pamant: ''Stim, stim, ca suntem vrednici de toata pedeapsa si chinuirea si pe drept cuvant ca nu ne ajunge puterea de a raspunde pentru multimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toata lumea sa planga pentru noi. Numai atata dorim, numai atata ne rugam, numai atata cerem: ''Nu cu mania Ta sa ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta sa ne pierzi pe noi'' nici dupa judecata Ta cea dreapta sa ne trimiti pe noi la chinuri. Ci cruta-ne si ne va fi de ajuns ca sa ne izbavim de marea Ta amenintare si de chinurile fara de nume si ascunse. Pentru ca nu indraznim noi, cei ce nu ne-am pazit nepatata fagaduinta noastra, ci am intinat-o dupa iubirea ta de oameni si dupa iertarea de mai inainte''! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevarat in chip vadit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni indurand chinuri si incovoiati pana la sfarsitul vietii lor, umbland toata ziua intristati. Oameni care uitau sa-si manance painea lor, iar apa si-o beau amestecata cu lacrimi si painea tavalita in cenusa si in praf. Se puteau vedea altii avand pielea lipita de oase si fiind uscati ca iarba vesteda. Nimic altceva nu auzeai de la ei decat aceste cuvinte: ''Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruta-ma, cruta-ma, Stapane!'' Unii strigau: ''Miluieste-ma, miluieste-ma!'' iar altii mai jalnic: ''Iarta-ma, Stapane! Iarta-ma de se poate!'' Unii se pedepseau pe ei insisi cu arsita iar altii se chinuiau cu frig. Unii gustand putina apa, o departau de la ei indata gustand doar atat cat sa nu moara de sete; altii impartasindu-se de putina paine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvantatoare, ca unii ce-au savarsit faptele celor necuvantatoare. Unde se vedea intre ei vreo izbucnire de ras? Unde vreo vorbarie fara rost? Unde vreo fapta a iutimii? Unde vreo urma de manie? Nici nu mai stiau de este printre oameni ceea ce se cheama manie, caci plansul alungase din ei cu desavarsire iutimea. Unde se vedea vreo impotrivire in cuvant? Unde vreo sarbatoare? Unde vreo indrazneala? Unde vreo lecuire sau ingrijire a trupului? Unde vreo urma de slava desarta? Unde vreo nadejde de desfatare? Unde gandul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mangaierea de continutul vreunor oale? Unde indulcirea gatlejului? Nadejdea tuturor acestora se stinsese in ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pamantesc? Unde, gandul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toti sedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicand: ''Oare ce ni se va intampla? Oare care va fi hotararea? Care va fi sfarsitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare inapoi? Oare mai este iertare pentru noi, intunecatii, smeritii, osanditii? Oare a avut cererea noastra putere sa ajunga inaintea Domnului, sau s-a intors inapoi umilita si rusinata? Oare intrand, cat folos a agonisit? Pornind din trupuri si guri necurate si neavind nici o putere, a impacat ea oare pe Domnul cu desavarsire sau macar in parte? Oare s-au apropiat de noi ingerii pazitori sau inca stau departe de noi? Caci de nu s-au apropiat, toata osteneala noastra este desarta pentru ca ruga noastra n-are puterea nici intrariparea curatiei pentru a intra la Domnul daca ingerii nostri calauzitori nu se vor apropia de noi ca sa o ia pe aceasta si sa o aduca Domnului. ''Pentru aceea indemnandu-se unii pe altii ziceau: ''Sa alergam, fratilor! E nevoie de alergare pentru ca am ramas afara din buna noastra fratime. Sa alergam, necrutind trupul nostru murdar si pornit spre rele, ca sa-l omoram cum ne-a omorat si el pe noi.'' E ceea ce si faceau acei fericiti stapaniti de simtul vinovatiei. Se vedeau la ei genunchi uscati de multimea mataniilor; ochi topiti si scufundati inauntru, undeva in adanc. Erau lipsiti de par; obrajii erau raniti si arsi de multimea lacrimilor; fetele vestejite si galbene, nedeosebite intru nimic de fetele mortilor. Ce inseamna greaua patimire a celor indraciti pe langa a acelora? Sau a celor indurerati pentru morti? Sau a celor ce petrec in exil, ori pedeapsa celor osanditi pentru omoruri? Nimic nu e chinul si pedeapsa fara de voie a acestora, pe langa cea de bunavoie a acelora. Si va rog sa nu socotiti cele spuse, povesti fratilor! Acestia il rugau de multe ori pe judecatorul acela mare, pe pastorul si ingerul intre oameni, sa le puna mainile si grumazul in fiare si sa le tintuiasca picioarele in butuci ca la cei osanditi, si sa nu-i dezlege inainte de a-i primi mormantul, ba nici chiar in mormant. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevarat vrednica de mila si iubirea zdrobita catre Dumnezeu, caci cand vedeau acestia ca vor purcede catre Domnul il rugau prin intiistatatorul lor, pe acel mare pastor, sa nu-i invredniceasca pe ei de inmormantare omeneasca, ci sa fie aruncati ca niste dobitoace, in apa raului sau sa fie lasati in tarina cutreierata de fiare. Iar eu, vazand si auzind acestea de la ei, putin a trebuit sa nu deznadajduiesc cunoscand nepasarea mea si asemanand-o cu greaua lor patimire. Dar cum era si asezarea acelui loc si intocmirea lui? Insasi vederea locului indemna la pocainta si la plans, caci cele ce altora le sunt grele si anevoie de primit, celor ce-au cazut din virtute si din bogatia duhovniceasca le sunt placute si usor de primit. Pentru ca sufletul care s-a lipsit de indrazneala de mai inainte si a cazut din nadejdea nepatimirii, care a stricat pecetea curatiei, a fost jefuit de bogatia darurilor, s-a instrainat de mangaierea dumnezeiasca, nu numai ca primeste cu toata ravna ostenelile, ci si pe sine se sarguieste a se ucide in chip binecredincios prin nevointa, daca a mai ramas in el o scanteie de iubire si de frica a Domnului. Asa faceau cu adevarat fericitii acestia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunatilor, ca nevointele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de altii pe cand altora pricinuitoare de deznadejde. Barbatul viteaz isi va lua din acestea bold si sageata de foc si, ravna primind intru inima sa, va invinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscandu-si slabiciunea si dobandind indata smerenie prin osandirea de sine continua, va alerga si el in urma celui dintai, dar nu stiu de-l va ajunge. Barbatul lenes nu trebuie sa asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznadajduindu-se, sa risipeasca si ceea ce a lucrat pana acum, ori sa i se intample ceea ce s-a spus in Scriptura: ''De la cel ce nu are osardie, ŗi aceea care i se pare ca o are i se va lua.'' (Matei 25,29)
ˇ Cand omul isi aduce aminte de pacatele sale si se pedepseste pe sine, atunci si Dumnezeu are grija de el ca sa-l odihneasca, pentru ca Dumnezeu se bucura ca si-a dat siesi certare pentru abaterea de la calea Lui. Caci acesta este semnul nepatimirii. Si pe cat de mult isi sileste sufletul sau, pe atata se inmulteste cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.
ˇ Cel ce se pocaieste cu adevarat, toata ziua in care plange o socoteste ca pierduta chiar daca a savarsit alte lucruri bune in ea.
ˇ Cel ce se plange pe sine insusi, nu se ingrijeste de plansul, de caderea sau de ocararea altuia.
ˇ Cainele muscat de o fiara, se manie si mai mult pe ea infuriindu-se neasemanat mai mult pe aceasta din durerea ranii. Sa luam aminte de nu cumva nu din curatie, ci din inrautatire, a incetat constiinta sa ne muste. Semnul iertarii caderii sta in a te socoti pururea dator. Constiinta curata e pricinuita de ostenelile nevointei, ca postul, privegherea, indelunga rabdare.
ˇ Semnul iertarii nu sta intr-o liniste nepasatoare, ci intr-o grija ca esti mereu dator sa faci ceva pentru a merita iertarea. Pacatul savarsit devine astfel un bold de continua inaintare in cele bune. El poate fi astfel o forta de continua sensibilizare spirituala.
ˇ Nu e nimic deopotriva cu indurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce deznadajduieste s-a injunghiat pe sine. (Cel ce deznadajduieste in mila lui Dumnezeu, s-a omorat pe sine sufleteste, caci nu mai face nimic pentru a se ridica din rautatea pacatului pentru a inainta in bine.)
ˇ Semnul pocaintei pline de grija sta in a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile vazute ce ni se intampla, ba inca de si mai multe.
ˇ Regula si chip, pilda si icoana de pocainta sa-ti fie tie mai inainte pomenitii sfinti osanditi de bunavoie si nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte in viata ta.
ˇ Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi si un plans de fiecare ceas.
ˇ Tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite. (Teama de moarte este fireasca omului si isi are originea in neascultare).
ˇ Dupa cum painea este cea mai necesara dintre toate alimentele, tot astfel meditatia asupra mortii intre toate celelalte indeletniciri. Cel ce voieste sa tina pururea in sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor si imprastierilor lumesti, este asemenea celui ce inoata dar voieste sa-si ciocneasca palmele. Adevarata pomenire a mortii taie pofta de mancare, iar cand neinfrinarea la mancare a fost stavilita cu ajutorul smereniei, totodata sunt stavilite si patimile. Insensibilitatea inimii intuneca mintea, iar multimea mancarurilor seaca izvorul lacrimilor. Setea si privegherea necajesc inima, iar inima necajita varsa lacrimi.
ˇ Aspre celor lacomi la mancare si de necrezut celor trandavi le vor fi aceste cuvinte, dar barbatul faptuitor le va cerca cu sarguinta. Cel care le-a cunoscut prin cercare va rade de usurinta cu care a izbandit; cel care este insa mereu in cautare fara a trece la fapte odata, inca si mai mahnit va fi. Inima care nu este indurerata de pacate face si mintea invartosata, adica ia omului sensibilitatea intelegerii starii sale. Cunoasterea de sine a omului este deci o chestie de simtire. Un om nesimtit nu se cunoaste cu adevarat.
ˇ Cine bea mult nu poate plange.
ˇ Mi-a povestit odata un calugar egiptean: ''Infigandu-mi pomenirea mortii in simtirea inimii, am voit odata, determinat de o imperioasa nevoie sa dau putina mangaiere lutului, dar am fost impiedicat de pomenirea mortii ca de un judecator. Iar ceea ce era mai minunat, e ca voind sa alung pentru putin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinta.''
ˇ Un altul, deseori iesea dintru sine prin aceasta cugetare asa incat facea impresia unui lesinat sau epileptic, ba cateodata il gaseau aproape fara suflare.
ˇ Cei ce cugeta la moarte, adaugand neincetat frica la frica, nu se odihnesc pana nu se va topi si insasi puterea oaselor.
ˇ Rugandu-l mult pentru un cuvant pe cuviosul Isihie Horevitul cand era el sa se savarseasca, numai atat am auzit de la el: ''Iertati-ma! Nimeni, de va avea pomenirea mortii intru inima sa nu va putea sa mai pacatuiasca vreodata!''
ˇ Cel ce a murit tuturor, si-a adus aminte de moarte, dar cel ce este inca legat de ele, nu inceteaza de a lucra el insusi impotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atractie si falsa plinatate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i asteapta dupa despartirea de ele prin moarte. Perspectiva infinitatii vesnic noi a curatiei, a iubirii se deschide pentru cineva dupa ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusiva de lume, alipire ce pare sa aiba si ea o infinitate, dar o infinitate in monotonia repetitiei, deci o infinitate aparenta. O infinitate care la un moment dat devine lesinata, lipsita de interes, cand ajungi sa te saturi de a tot acapara acelasi fel de lucruri care nu ofera nimic nou, nimic care sa satisfaca setea de infinitatea adevarata. Infinitatea mincinoasa crapa la un moment dat pentru spiritul saturat si dezgustat de ea si prin aceasta crapatura tasneste din ascunzimea sa adevarata infinitate - cea a ordinii Duhului. Aspiratia de inaintare in ea este ajutata nu numai de dorul ei, ci si de frica continua de a ramane inlantuit prin patimi in monotonia acestei lumi.)
ˇ Nu te amagi nepriceputule cu gandul ca vei face maine ce -ai facut azi, caci nu-ti va fi tie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai fata de stapan. Noua oamenilor nu ne este cu putinta a petrece cu pietate o singura zi din viata daca nu vom cugeta ca aceasta este ultima pe care o mai apucam. Si este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci cand au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra mortii (Platon in Phaidon si Cicero in Tusculanae).
ˇ Suprema valorificare a timpului este conditionata de intelegerea fiecarei zile ca stand la usa vietii de dincolo - a eshatologicului. ''Carpe diem'' - foloseste intens ziua - ca fiind ultima ce ne poate asigura viata eterna. Timpul este un dar de la Dumnezeu insa si o datorie de a-l umple cu fapte daruite domnului cu sarguinta de a ne desavarsi. Nu trebuie sa pierdem nici o clipa caci chiar de l-am folosi intreg, nu ne ajunge sa implinim toata datoria ce ne este data odata cu el.
ˇ Aceasta este a sasea treapta: cel ce s-a suit pe ea nu va mai pacatui niciodata, daca e adevarat ce s-a spus: ''Adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si in veac nu vei pacatui.'' (Int. I. Sirah)
ˇ Strapungerea inimii este un chin neincetat al constiintei care primeste improspatarea ravnei.
ˇ Mustrarea constiintei este uitarea firii, devreme ce printr-insa cineva ''a uitat sa-si manance painea sa''. Pocainta este lipsirea neintristata de toata mangaierea trupeasca.
ˇ Plansul sau strapungerea inimii este o marturisire a pacatelor facuta de minte lui Dumnezeu, un dialog nevazut neincetat si indurerat in care sufletul isi recunoaste necontenit pacatele in fata lui Dumnezeu. Sufletul este atat de concentrat in aceasta marturisire indurerata, ca uita sa manance, biruind trebuintele firii.
ˇ Celor care voiesc a spori in fericita plangere le sunt doua virtuti: infranarea in toate si tacerea buzelor; celor desavarsiti: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunavoie, de necazuri, neosindirea celor ce pacatuiesc si nemarginita mila pentru cei ce gresesc.
ˇ Tristetea pentru starea degradanta este atat de mare, ca cel ce o traieste nu mai simte tristetea pentru lipsa mangaierilor sau placerilor trupesti.
ˇ Cand ai ajuns la plans, tine-l cu toata taria caci inainte de a se imbiba in tine, usor ti se rapeste. Si este topit ca ceara de tulburari, de griji trupesti, de placeri si mai ales de multa vorbarie si de glume usuratice.
ˇ Plansul, predispozitia pentru plans dispare usor inainte de a ti se face o calitate a firii, de a castiga intreaga ta fiinta calitatea plansului, care nu este decat dorul intens dupa viata in Dumnezeu.
ˇ Daca nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decat lacrimile, nimic nu i se impotriveste acesteia ca rasul. (Smerita cugetare este rugaciunea necontenita cu lacrimi si cu durere caci aceasta chemand pe Dumnezeu pururea in ajutor, nu lasa pe om sa se increada nebuneste in puterea si intelepciunea sa, nici sa se inalte fata de altii caci acestea sunt boli cumplite ale patimii mandriei.)
ˇ Staruie plin de cutremur in cererea rugaciunii in fata Judecatorului ca un vinovat ca sa stingi cu infatisarea din afara si cu starea dinauntru mania Dreptului Judecator. Caci nu poate sa treaca cu vederea sufletul care sta plin de durere in fata Lui si daruieste osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocaieste, cere neincetat iertare Judecatorului, cum cere vaduva din Evanghelie. El nu osteneste in aceasta cerere de la Cel ce nu se osteneste - plictiseste - de a-l auzi. Lui Dumnezeu ii face placere ca acest dialog de intensa simtire a sufletului cu El sa dureze neincetat. Starea sufletului ce se pocaieste este starea de rugaciune, luarea aminte cu evlavie, cu strapungere si cu durere insotita de marturisirea pacatelor cu suspine negraite.)
ˇ Sa nu faci ca cei care, ingropand mortii, odata ii bocesc si apoi benchetuiesc in urma lor, ci sa fii asemenea celor condamnati la spart piatra care in fiecare ceas sunt biciuiti de catre soldati.
ˇ Cel care uneori plange iar alteori se desfateaza si rade este asemenea celui ce alunga cu paine cainele iubitor de placeri si care in felul acesta face impresia ca-l goneste, pe cand prin fapta sa il indeamna a starui inainte. (Inima iubitoare de placeri este temnita si lant in vremea mortii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, caci acestea nu-i mai fac placere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovnicesti dupa care a nazuit cu durere.)
ˇ Nu suntem chemati, o prieteni, aici la nunta, cu adevarat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plange pacatele noastre.
ˇ Sa-ti fie intinderea in pat chip al zacerii tale in mormant si vei dormi mai putin.
ˇ Desfatarea de la masa sa-ti aduca aminte ca tu insuti vei servi drept hrana viermilor si nu te vei mai imbuiba. Nici cand te impartasesti de bautura apei, sa nu uiti de setea provocata de acea vapaie vesnica si negresit vei sili firea la cumpatare. Cand suferim necinstirea cinstita a indrumatorului care ne mustra, ne umileste si ne pedepseste, sa avem in minte infricosata sentinta a Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat intre noi, cu blandetea si rabdarea o vom ucide ca si cu un palos cu doua ascutisuri.
ˇ Seara, la culcare si cand te scoli, fii mereu cu gandul la focul cel vesnic si nu vei mai fi stapanit de lenevie in randuiala ta.
ˇ Sa te indemne la plans chiar haina ta caci toti cei ce-i plang pe morti se-mbraca-n negru.
ˇ De nu poti plange, ar trebui sa plangi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca insa plangi - mai mult ar trebui sa versi lacrimi pentru ca prin pacatele tale ai cazut din starea inalta in cele mai de jos, asemanandu-te dobitoacelor.
ˇ Am vazut picaturi mici ca de sange, varsat cu durere si am vazut curgand valuri de lacrimi fara nici o remuscare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult dupa durerea lor si nu dupa lacrima si cred ca si Dumnezeu la fel.
ˇ Celor care voiesc sa petreaca in durerea inimii si in plans nu li se cuvine a teologhisi caci de se vor indeletnici cu aceasta, cu siguranta vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeste despre Dumnezeu se aseamana celui ce sade in scaunul judecatoresc, pe cand cel ce plange, se aseamana celui ce petrece in sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a si raspuns David cel care desi plangea, era totusi invatator si intelept, celor care l-au intrebat: ''Cum voi canta cantarea Domnului in pamant strain?'' (Psalmi 136,4) adica in pamantul impatimirii.
ˇ Strapungerea face sufletul ca un burete moale si umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spala murdaria pacatelor asa cum apa spala murdaria unei haine dupa ce o inmoaie.
ˇ Pe langa strapungerea pe care o producem noi prin sarguinta si gandurile noastre, mai este si cea care se misca de la sine, sau cea care e miscata de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decat cea produsa de puterile noastre.
ˇ Numai in Dumnezeu se poate plange cu plansul curat, dar in Dumnezeu nu poate plange decat cel ce voieste ceea ce voieste Dumnezeu. De aici se vede ca intalnirea cu Dumnezeu se infaptuieste in stare de plans, de adanca induiosare. Plansul este un dar al lui Dumnezeu, al intalnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vadit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne da puterea sa plangem facandu-ne sa simtim iubirea Lui fata de noi. Intalnirea este o intalnire pricinuitoare de o simtire pana la lacrimi.
ˇ Cei ce-au dobandit plansul intru simtirea inimii si-au urat insasi viata lor ca una ce e plina de osteneala, pricinuitoare de lacrimi si de dureri. Iar de la trupul lor s-au intors ca de la un dusman.
ˇ Cand vedem la cei ce par sa planga dupa Dumnezeu manie si mandrie, sa socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu caci ''ce partasie are intunericul cu lumina?'' (II Cor. 6,15)
ˇ Rodul strapungerii mincinoase este inchipuirea de sine, iar al celei adevarate este mangaierea. Precum focul topeste trestia, asa lacrima topeste toata intinaciunea vazuta si gandita.
ˇ Parintii afirma ca este greu a deosebi, mai ales la incepatori care sunt lacrimile adevarate, acest lucru fiind acoperit de multe obscuritati si aparente. Ca ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din laudare, din slava desarta, din dragoste, etc. Dupa ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, sa cautam a ne agonisi si lacrimile curate si sincere ale cugetarii la moarte, deoarece in acestea nu se afla nici inselaciune nici mandrie, ci dimpotriva, ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne elibereaza de patimi.
ˇ Nu crede izvoarelor de lacrimi inainte de curatirea desavarsita caci nu are crezare vinul stors de curand din teascuri.
ˇ Cel ce calatoreste in plansul neincetat dupa Dumnezeu nu inceteaza a praznui in fiecare zi, dar cel ce este intr-o permanenta sarbatoare; poate tocmai de aceea bunul acela plangator a spus suspinand: ''Scoate din temnita sufletul meu.'' (Psalmi 141,7) ca sa se bucure in lumina Ta negraita.
ˇ Am vazut la unii plans si am vazut la altii alt plans din neputinta plansului. Acestia desi il au, se simt ca si cum nu-l au si prin nestiinta lor cea buna raman nejefuiti de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: ''Domnul intelepteste orbii''. (Psalmi 145,8)
ˇ Precum vaduva care si-a pierdut barbatul, avand un fiu unul nascut, il are dupa Dumnezeu numai pe el spre mangaiere, asa si sufletul care a cazut nu are alta mangaiere in vremea iesirii decat neplacerile gatlejului, (postul) si lacrimile. Nu vor canta unii ca acestia niciodata, nici nu vor salta in cantece de veselie caci ele sunt pagubitoare plansului. Iar de vei incerca sa chemi plansul prin ele, el se va departa si mai mult de la tine caci plansul este durerea imbibata intr-un suflet invapaiat. El s-a facut in multi inainte mergator al fericitei nepatimiri, facand materia usor de stapanit curatind-o si subtiind-o.
ˇ Lacrimile nascute din amintirea mortii au nascut frica, iar dupa frica ce naste lipsa de frica, se iveste bucuria.
ˇ Unui osandit care si-a primit sentinta la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacole de teatru. Cel ce plange cu adevarat, nu va mai lua seama vreodata la desfatare, marire, manie ori la furie. Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic durere peste durere, fiind ca si femeia in durerile nasterii.
ˇ Plansul neincetat naste obisnuinta (dispozitia permanenta a sufletului) trecand apoi la simtirea inimii si cu greu ne mai poate fi luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice, false si trecatoare daca nu dobandim inima indurerata.
ˇ Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele (in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer. (Materiile care usuca in noi izvoarele sunt vinul, stapanirea si cinstirea fara de masura, caci acestea doua din urma inalta cugetul prin care a cazut si diavolul.)
ˇ De multe ori insasi pustietatile aspre si deprimante sau austeritatea chiliei sa indemne mintea noastra la strapungere. Sa te incredinteze despre aceasta Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in singuratate. (Si locul ajuta mult si inlesneste lucrarea virtutii.)
ˇ De multe ori un singur cuvant a risipit plansul, dar este de mirare ca un singur cuvant l-a adus iarasi.
ˇ Nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului ca n-am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, ori ca n-am fost vazatori; dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans!
ˇ A fost a saptea treapta: cel ce s-a invrednicit de ea sa ma ajute si pe mine, caci si el a fost ajutat sa spele prin aceasta petele acestui veac.
ˇ Unul din mijloacele de penitenta, inainte, era si petrecerea in preajma gunoaielor urat mirositoare cf. Iov.
ˇ Nimeni vietuind in pacate sa nu deznadajduiasca de sine, stiind ca plugaria schimba soiurile plantelor, iar ingrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.
ˇ Exista o deznadejde din multimea de pacate, din povara constiinte, a intristarii de nesuportat si din pricina coplesirii sufletului din pricina multimii ranilor, si o scufundare a lui in adancul deznadejdii sub greutatea acestora. Si exista o deznadejde care ni se intampla din mandrie si din inchipuirea de sine, din pricina ca socotim caderea ce ni s-a intamplat sub demnitatea noastra. Cine ia seama, va afla in acestia aceasta stare: cel dintai se preda pe sine nepasarii, cel ce-al doilea nu mai are nadejde in nevointa, ambele fiind vatamatoare, pentru ca pe unul obisnuieste sa-l tamaduiasca infranarea si buna nadejde, iar pe al doilea smerenia si neosindirea celorlalti.ˇ Cine se obisnuieste cu amanarea greu mai scapa de aceasta obisnuinta; cine se opreste din urcus, a cazut in aceiasi clipa mai jos de unde este. Cel ce cedeaza lenei devine robul ei, isi slabeste libertatea sau stapanirea asupra lui insusi.
ˇ N-am ajutat pe om in clipa in care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipa impune o datorie unica pentru veci pe care n-o mai poti indeplini altadata. Fiecare clipa s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu avand o insemnatate pentru vesnicie.
ˇ O clipa poate fi cea din urma, in alt sens sa cugetam ca orice ceas ar putea fi ceasul din urma al vietii noastre moarte si deci, ceasul trezirii noastre din moarte la viata daca auzim glasul celui in stare sa ne trezeasca la o existenta responsabila, sa ne faca treji ca sa ne dam seama ca existam. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obisnui sa nu-l mai auzim niciodata ramanand deci in moarte definitiv facand din aceasta clipa in sens contrar, clipa noastra cea din urma. Cine ''intra in chilie'' sau in intimitatea sensibila cu Dumnezeu parasind alipirea de lucrurile moarte, a trait in momentul acela si traieste tot timpul cat ramane in aceasta stare ceasul din urma in sens bun.
ˇ Gandeste-te ca putina vreme vom petrece in lume!
ˇ Cine urca, o face pentru ca aude glasul Domnului care-l cheama, insa cel ce se obisnuieste sa nu dea toata atentia poruncii lui Dumnezeu indata ce o aude asteptand sa i se spuna a doua oara, sa i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptiva a inimii, incepe sa se toceasca, sa se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simtirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului in cel al automatismului naturii incetand sa mai fie el insusi. Se afirma iarasi importanta lui acum si al lui astazi, necesitatea de a implini in aceasta clipa ceea ce cere Dumnezeu in ea. Fiecare clipa ne este data pentru a o umple cu implinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima in noi ceea ce ne cere si Dumnezeu Insusi ne spune in ea ce datorie avem de implinit in ea.
ˇ Sa nu ne cheltuim, frate, zilele noastre in imprastiere, ci sa castigam plansul plin de lacrimi ca sa dobandim fericirea.
ˇ Asteapta ziua iesirii si te vei usura de plictiseala!
ˇ Prin pastrarea amintirii mortii omul se gandeste ca este muritor, iar cel muritor nu este vesnic, iar cel ce stie ca nu este vesnic paraseste de bunavoie cele ale veacului acestuia.
ˇ Adu-ti aminte ca vom parasi fara voie lumea si ca viata noastra nu este lunga caci ce este viata omului? N-avem catusi de putin siguranta ca vom trai pe lumea aceasta nici de dimineata pana seara. Sa parasim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegandu-ne mai degraba negrija de lucrurile pamantesti cei ce dorim sa ne aratam fetei lui Dumnezeu. Grabeste-te, paseste repede ''pana ce e ziua'' inainte de a cadea noaptea in care vor plange cei nepasatori si lenesi cautand atunci in zadar a se pocai. Afla ca timpul nu se va lungi iar cand va veni ceasul sa ne temem de ziua si de ora aceea infricosatoare in care nu vom mai avea indurare caci cine s-a rugat lui si a fost auzit? Sa ne temem de ziua aceea infricosatoare in care nu vom mai avea ca aparator nici frate nici rudenie, putere, bogatie sau slava. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Sa vindem lucrurile stricacioase care ne atrag in adancul fara fund cumparandu-ne in schimb haina de nunta. (''ceasul care va veni'' este ceasul prin excelenta, ceasul cel din urma in care sunt concentrate toate ceasurile traite anterior si dupa care nu vom mai avea nici un ceas al hotararilor noi.)
ˇ Fii ascultator si smerit cerandu-ti socoteala pentru ce-ai facut in fiecare zi. Sa nu-ti scape vreo clipa de sub stapanire, sa nu ti se intample in vreo clipa ceva ce n-a fost sub atentia ta. Sa nu-ti rapeasca diavolul clipele date tie spre cresterea ta. Nu lasa vreun ''acum'' sa treaca nefolosit; sa nu amanam implinirea a ceea ce ni se cere in acest moment caci prin aceasta ne obisnuim sa tot amanam. Fa fapta buna pe care ti-o cere situatia chiar in acel moment. Tot timpul si spatiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul ca fiecare moment al timpului si al persoanei isi are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuinta in acel moment arata ca nici momentele timpului nici implinirile persoanei nu sunt destinate sa se topeasca intr-o esenta indistincta ci isi au ecoul lor prelungit si unic ca multumire sau osanda in eternitatea persoanei. Trebuie sa mai vedem si ceea ce nu este potrivit sa facem intr-un moment dat, la aceasta ajutandu-ne discernamantul.
ˇ Intrebarile arata si ele o nemultumire a omului cu starea in care se afla, deci o vointa de trecere peste ea, de iesire din ea. Este framantare spre viata nu o impacare cu nesimtirea patimasa.
ˇ Cel ce plange din durere pentru pacatele sale isi inmoaie fiinta, intra cu adevarat in comunicare cu Dumnezeu si cu semenii, a iesit din starea rigida si egoista a pacatului - este un om nou. S-a spalat, a inlaturat rugina care-l invartosa si-i acoperea fata adevarata de om adevarat, comunicativ. S-a facut un om simtitor care nu mai poate continua viata nesimtita in pacat.
ˇ Este necesara o comunitate de ganduri pentru sanatatea trupeasca a omului. Omul nu este sanatos cand se inchide in sine, aceasta o arata caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gandurile mele sa fie comune nu pentru a le sustine, ci pentru a le lepada. Adica trebuie lepadate gandurile care sustin egoismul si nu se pot lepada decat comunicandu-le altuia cu scopul hotarat al lepadarii. Cel caruia le comunici trebuie sa-ti devina un sot de comuniune. Nu ma pot lepada de egoism daca nu intru in comuniune cu altul caci numai unei alte constiinte ma pot descarca aratandu-i ca parasesc egoismul. Cel ce nu simte ticalosiile sale ca pacate si se lauda cu ele este nesimtit si cinic - acesta nu mai poate iesi din ele. Dar nici cel ce le recunoaste glumind nu le simte cu adevarat si ca atare nu se poate lepada de ele. Adevarata simtire a lor este impreunata cu o adanca nemultumire si cu o mare suferinta pentru ele, acesta este inceputul adevarat al schimbarii prin pocainta si strapungere a inimii.
ˇ Tocirea sau nesimtirea inimii, orbirea mintii sunt unite intre ele. Nesimtirea inimii este legata de neintelegerea valorii celorlalti oamenii, a necunoasterii lui Dumnezeu si a sensului vietii pe care-l lumineaza cunoasterea Lui.
ˇ Semnul iertarii pacatelor il are cineva in aceea ca le uraste si nu le mai face, caci cata vreme mai cugeta la ele si inima lui are placere de ele, este semn ca inca nu i s-au iertat, ci este inca tinut de ele. (Ţi s-au iertat pacatele cand ai cerut cu adevarat iertare pentru ele si ai cerut cu adevarat iertare pentru ele cand nu-ti mai place sa persisti in ele ci te dezgusta provocandu-ti repulsie, deci nu mai vrei sa le savarsesti in continuare. Daca inca iti place sa le faci inseamna ca sunt inca intiparite in fiinta ta, ca n-au fost catusi de putin sterse de acolo pentru ca n-ai voit cu putere sa ceri sa ti se stearga cu adevarat. Nu ti se iarta un pacat daca continui sa fii atasat de el.)
ˇ Invartosarea inimii este de fapt ca un somn foarte adanc, o mare nesimtire. Jigneste pe altul fara sa simta durerea ce i-o pricinuieste. Invartosarea este ca o piele sau ca o panza de ghimpi pusa peste inima facand-o pe de o parte nesimtita, pe de alta inteapa cu ghimpii ei pe altii. Aceasta insa ii provoaca si lui suferinta caci i se raspunde si lui cu aceiasi moneda.
ˇ In tot lucrul trebuie sa ai nemultumire de sine caci chiar de vei face cer nou si pamant nou, nu poti fi fara de grija!
ˇ Prezenta mortii iminente in mintea noastra sa sprijine cugetul tau, caci este ascunsa de tot omul. Sa ne sarguim sa facem bine inainte sa fim luati de aici caci nu stim in ce zi ni se va face chemarea.
ˇ Perseverarea, incapatanarea, cantonarea in rau cu toate greutatile si impedimentele ce se nasc din aceasta, sporeste raul din noi caci invartoseaza tot mai mult fiinta noastra si acesta este raul cel mai mare. El ne dezobisnuieste de a ne mai pocai, de a ne mai pare rau, de a ne inmuia, cu toate greutatile si suferinta ce decurge din aceasta stare. Aceasta ne face sa intelegem iadul vesnic sau chinul vesnic in care te chinuiesti in rautate, in mandrie fara sa mai ai puterea de a scapa de ele prin pocainta. Intunericul cel mai dinafara - singuratatea extrema in afara oricarei comunicari cu viata ce-ti vine din legatura de iubire cu altii si cu Dumnezeu - supremul izvor al iubirii. Viermele care secreta venin - mandria care secreta veninul incapatanarii chinuitoare si te roade mereu. Scrasnirea dintilor - de scarba, dar si de gol, de plictiseala, de incapatanare.

Credinta (partea 1)

Sa alergam cu bucurie si cu luare aminte catre lupta cea buna neinfricosindu-ne de potrivnici nostri care, si daca nu-i vedem privesc la fata sufletului nostru si de o vor vedea schimbata din pricina fricii, atunci ne vor ataca si mai puternic cunoscand viclenii ca ne-am slabanogit. Deci sa ne inarmam impotriva lor cu curaj caci nimeni nu porneste razboi impotriva celor ce lupta cu ardoare.

ˇ Pe cat infloreste credinta in inima, tot pe atat se sarguieste si trupul in slujire; iar cand se impiedica in necredinta - cade, caci ''Tot ce nu este din credinta este pacat'' (Romani 14,23).

ˇ Cel ce s-a hotarat in adancul sufletului si din toata inima sa nu paraseasca lupta pana la cea din urma suflare si sa nu se retraga nici in fata a mii de morti si primejdii, unul ca acesta nu va cadea cu usurinta.

ˇ Indoiala inimii si nestatornicia sunt o necontenita pricina de poticnire si primejdii. Cei ce se muta cu usurinta dintr-un loc in altul sunt cu totul lipsiti de pricepere caci nimic nu determina o mai cumplita nerodire ca nerabdarea. Manastirea in care ai intrat sa-ti fie tie mormant inainte de mormant. Nimeni in atare situatie nu iese din mormant decat la invierea obsteasca. Iar daca unii au iesit si altfel, nu uita ca au murit din nou. Sa ne rugam Domnului sa nu ni se intample si noua acelasi lucru.

ˇ Daca te-ai legat impreuna cu altii sa traiesti in comunitate si observi ca nu sporesti, paraseste-i fara nici o remuscare, desi cel cercat este cercat oriunde si tot asa si cel dimpotriva.

ˇ Multe sunt lucrarile mintii omului lucrator: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Imparatia Cerurilor, a ravnei sfintilor mucenici, amintirea sfintelor puteri - ingerii, amintirea de momentul iesirii sufletului, a judecatii, pronuntarea sentintei, al pedepsei. Toate aceste ganduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au facut pe multi neputinciosi a mai pacatui. Sa incepem deci cu cele mari si sa sfarsim cu cele care nu trebuie uitate.

ˇ Precum ploaia intrand in pamant aduce plantelor o calitate potrivita lor: dulce celor dulci, amara celor amare, asa si harul daruieste inimilor credinciosilor in care patrunde neschimbat lucrarile potrivit nevoilor lor: celui ce flamanzeste i se face hrana, celui ce inseteaza, bautura preadulce, cel caruia ii este frig - haina, celui ostenit - odihna, celui ce se roaga - nadejdea inimii si celui ce plange - mangaiere.

ˇ Cand primim cu sufletul deschis toate cele neasteptate intru zdrobirea inimii, atunci cu adevarat ne-am eliberat de frica.

ˇ Nu intunericul si aspectul dezolant al locurilor ii intareste pe draci impotriva noastra, ci imputinarea si slabiciunea sufletului nostru, dar uneori si pedepsirea noastra din iconomie.

ˇ Cel ce s-a facut rob Domnului nu se teme decat de Stapanul sau, cel ce nu este asa, se teme pana si de umbra sa.

ˇ Cel ce a biruit frica lasa este vadit ca si-a predat viata si sufletul lui Dumnezeu.

ˇ Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceste ca cel fricos sa nu iasa la razboi ca nu cumva ratacirea cea din urma a sufletului sa fie mai mare decat cea dintai cadere a trupului, si pe drept cuvant.

ˇ Hotararea neindoielnica pricinuieste staruinta in necazuri si in locuri, iar indoiala lucreaza necredinta, caderea si stramutarile dese.

ˇ Barbatia inimii este un alt ajutor al sufletului dupa Dumnezeu, precum si lenea este un ajutor al pacatului.

ˇ Sa nu te tulburi de cazi in fiecare zi, nici sa renunti cumva la lupta, ci stai barbateste si cu siguranta; ingerul care te pazeste va pretui rabdarea ta. Rana ta este usor de tamaduit cat este proaspata, dar cele vechi neingrijite si invartosate sunt greu de vindecat si au nevoie de multa osteneala, fier, de brici si de focul ce le insoteste pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta.

Akedia, nestatornicie, dezordine

Dar ce sa zicem despre dracul care face sufletul nesimtit? Caci ma tem a si scrie despre el. Cand navaleste acela, iese sufletul din starea sa fireasca si leapada cuviinta si frica Domnului, iar pacatul nu-l mai socoteste pacat, faradelegea n-o mai socoteste faradelege si la osanda si la munca vesnica se gandeste ca la niste vorbe goale. De cutremurul purtator de foc el rade. Pe Dumnezeu, e drept, il marturiseste, insa poruncile Lui nu le cinsteste. De-i bati in piept cand se misca spre pacat, nu simte: de-i vorbesti din Scripturi, e cu totul impietrit si nu asculta. Ii amintesti de ocara oamenilor si nu o ia in seama. De oameni nu mai are rusine, ca porcul care a inchis ochii si a spart gardul. Pe dracul acesta il aduc gandurile invechite ale slavei desarte. ''Si daca nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mantui''. De fapt dracul acesta este dintre cei ce ataca rar pe frati. Iar pricina este invederata. Caci nenorocirile altora, bolile celor dosaditi, inchisorile celor nefericiti si moartea naprasnica a unora, pun pe fuga acest drac, intrucat sufletul e strapuns putin cate putin si e trezit la mila, fiind dezlegat de impietrirea venita de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, data fiind si raritatea celor cuprinsi de neputinte printre noi. De aceea Domnul alungand acest drac, porunceste in Evanghelii sa mergem la cei bolnavi si sa cercetam pe cei din inchisori, zicand: ''Bolnav am fost si n-ati venit la Mine''. In orice caz sa se stie: daca cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gand de curvie, sau nu si-a parasit chilia din nepasare, unul ca acesta a primit din cer rabdarea si neprihanirea si fericit este pentru o nepatimire ca aceasta. Iar cati s-au fagaduit sa cinsteasca pe Dumnezeu locuind laolalta cu lumea sa se pazeasca de acest drac. Caci a zice sau a scrie mai multe despre el, ma rusinez si de oameni. (Evagrie Ponticul)1

ˇ Cand sufletul nostru incepe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamantului, se furiseaza de cele mai multe ori in el un gand de trandavie, care nu-i ingaduie sa stea cu placere nici in slujba cuvantului si nu-i lasa nici dorinta hotarata dupa bunurile viitoare; ba ii infatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavand nici un rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si insasi cunostinta o dispretuieste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavarsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru intre hotare foarte inguste, cautand numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai intorcandu-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea imprastiere nesocotita. (Diadoh al Foticeii)1

Luarea darurilor arata iubirea de Dumnezeu

Luarea darurilor arata iubirea lui Dumnezeu
Dumnezeu stia mai dinainte ca avem sa pierdem darul - raiul in care ne-a asezat; cu toate acestea, ni l-a dat; iar cei care l-au primit au fost niste rai fata de darul primit. Cea dintai explicatie a acestui fapt este aceea ca nu Dumnezeu ne-a luat darul, ci noi am pierdut cele date; a doua explicatie, dupa aceasta, este aceea ca darurile primite mai tarziu sunt mai mari decat cele pierdute, in loc de osteneli trecatoare, ne-a cinstit cu viata vesnica; in loc de spini si ciulini, a facut sa odrasleasca in sufletele noastre fructul Duhului. Nimic nu era mai de rand decat omul! Si nimic n-a ajuns mai de pret decat omul!
Uita-te si la intelepciunea Apostolului Pavel! Cate nume nu cauta ca sa infatiseze iubirea de oameni a lui Dumnezeu! "Bogatia covarsitoare a harului intru bunatate". Cu toate acestea, a exprimat slab iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Si dupa cum trupurile unse cu untdelemn scapa din mainile noastre si aluneca usor, de le-am tine cu mii de maini, tot asa si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: oricate nume i-am da, nu o putem cuprinde; maretia ei intrece cu mult, cu foarte mult, slabiciunea cuvintelor noastre. De asta si-a dat seama si Pavel. De aceea, vazand invinsa puterea cuvintelor de maretia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a spus numai un singur cuvant si s-a oprit. "Multumire lui Dumnezeu pentru darul Lui care nu se poate povesti" . In alta parte, spune ca depaseste mintea noastra, graind asa: "Pacea lui Dumnezeu, care covarseste toata mintea, va pazi inimile voastre." Nimic nu poate infatisa purtarea de grija a lui Dumnezeu!
Dupa cum va spuneam mai inainte, doua sunt explicatiile cu privire la darurile lui Dumnezeu: una, ca nu Dumnezeu ni le-a luat, ci ca noi le-am pierdut; a doua, ca bunatatile date noua in urma sunt mai multe si mai mari decat cele pierdute. Vreau sa va mai dau si o a treia explicatie. Chiar daca nu ne-ar fi dat mai tarziu daruri mai mari decat cele pierdute, ci numai ne-ar fi luat ce ne-a dat, ca noi am fost de vina, si asa ar fi fost indestulator faptul acesta prin el insusi, ca sa arate purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de noi.
Nu datul darurilor, ci chiar luarea lor este semnul unei foarte mari iubiri de oameni a lui Dumnezeu.
Si, daca vreti, am sa va dovedesc aceasta cu cele petrecute in rai. Dumnezeu a dat omului raiul, semn al purtarii Lui de grija; noi ne-am aratat nevrednici de dar, semn al nerecunostintei noastre. Dumnezeu a luat darul de la niste nevrednici. Si aceasta, semn al bunatatii lui Dumnezeu.
Dar ma poate intreba cineva: "Dar ce bunatate e aceea cand iei inapoi darul?" Asteapta si-ai sa auzi! Gandeste-te ce-ar fi facut Cain daca ar fi trait in rai dupa ce savarsise crima! Daca dupa ce cazuse din vietuirea aceea paradisiaca, daca dupa ce fusese osandit la osteneala si durere si vedea atarnata deasupra lui amenintarea cu moartea, daca atunci cand avea inaintea ochilor nefericirea tatalui lui si inaintea sa inca mai erau urmele urgiei lui Dumnezeu, daca, inconjurat fiind de atatea necazuri, si-a indreptat pasii spre o rautate atat de mare incat, netinand seama de glasul sangelui, uitand partasia la suferinte, a ucis pe cel care nu-i facuse vreun rau, a pus mana pe trup de frate, si-a muiat mana in sangele lui si n-a putut sa-si vina in fire cu tot indemnul lui Dumnezeu, ci a insultat pe Creator si a necinstit pe parinti, gandeste-te la ce rautate n-ar fi ajuns daca ar fi vietuit in rai? Daca si-a indreptat pasii in salturi spre omor cand avea atatea fraie, in ce prapastie nu s-ar fi prabusit daca aceste obstacole i-ar fi fost luate?
Vrei sa afli si din viata maicii lui, a Evei, ce bine i-a adus Evei pierderea raiului? Cerceteaza cum era Eva inainte de cadere, si cum a ajuns dupa cadere; inainte de cadere socotea pe diavolul cel inselator, pe diavolul cel rau, mai vrednic de credinta decat poruncile lui Dumnezeu si dintr-o simpla privire a pomului cunostintei a calcat legea pusa de Dumnezeu. Uita-te acum ca a ajuns mai buna si mai inteleapta dupa ce a pierdut raiul. Cand a nascut pe fiul ei, a spus: "Am dobandit om prin Dumnezeu." A alergat indata la Stapanul pe Care-L dispretuise mai inainte, si n-a socotit lucrul acesta ca pe un lucru datorat firii, nici n-a atribuit nasterea legii casatoriei, ci a cunoscut pe Stapanul firii, si Lui ii multumeste pentru nasterea copilului. Mai inainte de cadere il inselase pe barbat; dupa cadere, si-a instruit copilul si i-a pus un nume care putea sa-i aduca aminte de darul lui Dumnezeu.
Mai mult, cand a nascut alt copil in locul lui Abel a spus: "Mi-a ridicat mie samanta Dumnezeu in locul lui Abel, pe care l-a omorat Cain." Femeia face pomenire de nenorocirea ce a lovit-o, nu se manie, ci multumeste iarasi lui Dumnezeu; pune nume copilului dupa darul primit de la Dumnezeu, pentru ca numele sa-i fie copilului pricina necontenita de invatatura.
Femeia fusese alungata din rai, dar prin alungare a ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu.Deci a dobandit mai mult decat a pierdut.
Poate ca cineva m-ar intreba: "Dar daca a fost de folos ca omul sa fie izgonit din rai, pentru ce atunci Dumnezeu i-a mai dat la inceput raiul?" Intai, ca sa-Si arate iubirea Sa de oameni, apoi, ca sa ne urce la o cinste mai mare. Noi suntem totdeauna si in toate imprejurarile pricina pedepselor si a osandei venite peste noi; ca din pricina trandaviei noastre ne izgonim pe noi insine din bunatatile ce ni le da Dumnezeu.
Dar Dumnezeu S-a purtat cu noi ca un tata iubitor. Dupa cum un tata iubitor lasa la inceput pe copil sa stea in casa si sa se bucure de toate bunurile parintesti, dar cand il vede ca necinsteste cinstea data, nu-l mai pune la masa cu el, il alunga din ochii lui si de multe ori il izgoneste chiar din casa parinteasca, pentru ca sa ajunga mai bun prin aceasta ocara si necinste pricinuite de izgonire si sa se arate vrednic de intoarcerea in casa parinteasca si de primirea mostenirii parintesti - , tot asa a facut si Dumnezeu. I-a dat omului raiul. Cand insa s-a aratat nevrednic de el, l-a izgonit din rai pentru ca, ajungand mai bun prin vietuirea in afara de rai si prin necinstea pricinuita de alungare, sa se arate vrednic de reintoarcerea in rai. Cand deci a ajuns mai bun, il aduce iarasi in rai si-i spune: "Azi vei fi cu Mine in Rai."
Ai vazut ca semnul celei mai mari purtari de grija a lui Dumnezeu fata de om a fost nu darea raiului, ci chiar izgonirea din el? Ca daca n-ar fi cazut din rai, nu s-ar fi aratat iarasi vrednic de rai.

Cuviosul paisie de la Neamt

Este una dintre cele mai însemnate personalităţi ale monahismului ortodox care au vieţuit pe meleagurile noastre, înnoitor al vieţii duhovniceşti din mânăstirile din Moldova (dar şi din Oltenia şi Muntenia prin ucenicii săi), iscusit traducător al scrierilor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limbile slavonă şi română, adept fervent al metodei isihaste a „rugăciunii lui Iisus”, cunoscut şi sub numele de Paisie Velicicovski.
Se naşte la 21 decembrie 1722, ca al 11-lea copil din cei 12 ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai presbiterei Irina, şi va primi la naştere numele de Petru. La frageda vârstă de 4 ani va rămâne orfan, iar din tinereţe va simţi o puternică atracţie spre viaţa monahală, căci tânărul Petru era tăcut şi cu blândeţe în purtări, ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor. Însă va urma câţiva ani la Şcoala mânăstirească Bratska, ca elev extern, şi cu această ocazie va cerceta bisericile din împrejurimi, cu deosebire Lavra Pecerska. De mult folos îi va fi şi întâlnirea cu mitropolitul Antonie al Moldovei, care probabil că a fost decisivă în hotărârea tânărului de a îmbrăţişa viata monahală.
Astfel, la vârsta de 12 ani, el va fi tuns rasofor, sub numele de Platon, însă nu se cunoaşte numele schitului în care el a fost tuns rasofor. De-a lungul câtorva ani, plin de năzuinţă pentru desăvârşirea evanghelică, Platon va trece prin câteva mânăstiri ucrainiene, şi va poposi în cele din urmă, împreună cu alţi 3 călugări, la schitul Dălhăuţi (jud. Vrancea), unde acolo se aflau câţiva nevoitori care aveau şi preocupări cărturăreşti. De aici, Platon va ajunge la alt schit, Trăisteni, unde a auzit, pentru prima dată, de pravila şi rugăciunile făcute la Sfântul Munte.
Venind la schit stareţul Vasile, de la Poiana Mărului, şi văzându-l pe Platon, îl va lua cu el la Poiana, unde Platon va primi ascultarea de a copia într-un manuscris lucrarea Desiderie. De la Poiana Mărului, Platon va fi trimis la schitul Cârnu. Astfel, în decurs de 4 ani, cât a umblat pe la schiturile româneşti, Platon a putut culege destule învăţături duhovniceşti de la stareţi, duhovnici şi sihaştri. De aceea, dornic de desăvârşire, va lua hotărârea de a merge la Muntele Athos, astfel că în data de 4 iulie 1746, la vârsta de 24 de ani, va intra în mânăstirea Pantocrator din Sfântul Munte, unde se aflau şi câţiva călugări slavi. Negăsind un părinte duhovnicesc s-a hotărât să locuiască singur.
După patru ani de vieţuire sihăstrească, a venit la Sfântul Munte stareţul Vasile, de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monah, sub numele de Paisie. Imediat după acesta a venit din Moldova un monah din Moldova, pe nume Visarion, în căutarea unui duhovnic. Auzind că Paisie ştie limba română, Visarion a venit la dânsul şi a rămas lângă el, ca ucenic. Cu timpul, în preajma lor s-au adunat şi alţi ucenici, dornici să intre în mica lor obşte, astfel că numărul vieţuitorilor din preajma lui Paisie s-a ridicat la 12 români-moldoveni şi 5 slavi.
La vârsta de 36 de ani, Paisie va fi hirotonit ieromonah, de către episcopul Grigorie de la Athos. Deoarece obştea continua să se mărească, Paisie va înfiinţa împreună cu fraţii, în 1757, Schitul Sfântul Ilie, care va spori faima lui Paisie, şi care va duce la atragerea a şi mai mulţi ucenici. In acest fel numărul fraţilor din obşte a ajuns repede la 60, Paisie rânduind viaţa acestora după principiile Sfinţilor Părinţi, mai ales după Regulile Sf. Vasile cel Mare.
Atitudinea ostilă a turcilor, pe de o parte, precum şi rivalitatea dintre greci şi slavi care exista la Sfântul Munte, pe de altă parte, l-au determinat pe Paisie să se gândească la reîntoarcerea în ţările române, şi în 1763, împreună cu alţi 63 de fraţi, au venit în Moldova, unde s-au aşezat la mânăstirea Dragomirna, unde a rânduit aceeaşi viaţă ca şi la Sfântul Munte, iar în curând obştea mânăstirii ajunsese la impresionantul număr de 350 de părinţi şi fraţi.
În urma conflictului ruso-turc (1768-1744), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniaţie şi atitudinea guvernului austriac, care privea cu ostilitate bisericile şi mânăstirile ortodoxe, au determinat pe Paisie să primească invitaţia soborului mânăstirii Secu de a se instala la această mânăstire, ceea ce şi face, în data de 14 octombrie 1775. Şi aici Paisie va organiza viaţa monahală după rânduiala Sfântului Munte. După patru ani, Paisie împreună cu obştea sa va primi în dar de la voievodul Constantin Moruzi mânăstirea Neamţ, astfel că cea mai veche mănăstire din Moldova, care a fost centrul vieţii ei religioase şi culturale, va ajunge să fie condusă de stareţul cu înaltă trăire duhovnicească, Paisie.
Aici, la Neamţ, prin muncă şi jertfă, Paisie a reuşit ca să ridice pe noi culmi spiritul de viaţă monahală, verificată şi păstrată la Athos. Totodată, a reuşit să transforme Neamţul într-o academie de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Obştea mânăstirii număra acum în jur de 600 de suflete, iar răspunderea pentru toate aceste suflete îi revenea stareţului. Paisie a arătat şi o grijă deosebită faţă de cei săraci, bolnavi şi refugiaţi, ca şi faţă de închinătorii cu nevoi sufleteşti.
În anul 1791, stareţul Paisie a fost hirotesit arhimandrit de către arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, ca urmare a venirii acestuia în funcţia de exarh al Moldovei, iar în 1792 s-a întâlnit cu tânărul episcop Veniamin Costache, care dorea şi el ca să fie numit cu metanie la Neamţu, şi ca urmare el a primit de la vestitul stareţ învăţăturile şi sfaturile cuvenite, făcând ascultare şi ca frate.
Dar starea sănătăţii stareţului Paisie a început să slăbească, iar în ziua de 15 noiembrie 1749, împărtăşindu-se cu Sfintele taine şi transmiţând pace şi binecuvântare întregului sobor, prin cei doi duhovnici, Silvestru şi Sofronie, a adormit întru Domnul. Înmormântarea s-a făcut de către soborul mânăstirii, unde s-a rostit şi un Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul şi stareţul sfintei mânăstiri Neamţul şi Secul, care a fost copiat în numeroase manuscrise româneşti.
Cea mai de seamă lucrare scrisă rămasă de la Cuviosul stareţ Paisie este Aşezământul, în 8 puncte, alcătuit odată cu stabilirea la Dragomirna. În această lucrare Sfântul Paisie stabilea normele vieţii monahale, norme care erau alcătuite după învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Rezultatul acestor norme se constituia în faptul că la mânăstirile unde au fost aplicate (Dragomirna, Secu, Neamţu), s-au alcătuit obşti asemănătoare celor din Sfântul Munte.
Spiritul de organizare a vieţii monahale a dăinuit mulţi ani aşa cum l-a statornicit Paisie. Pravila sa a fost aprobată şi întărită prin hrisoave domneşti, deoarece numeroase manuscrise româneşti, începând din 1795 şi până în 1880, au transmis copii după Aşezământul Sfântului Paisie.
Dintre operele sale mai putem evidenţia: Despre rugăciunea minţii, Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul , scrisă de Patriarhul Calist, o traducere din limba greacă în limba slavă, şi mai cu seamă traducerea Filocaliei, din greacă în slavă, prin aceasta monahismul Bisericii Ruse fiind înzestrat cu tălmăcirile Sfinţilor Părinţi nevoitori.
Mai putem remarca faptul că sistemul stăreţiei practicat de Sfântul Paisie s-a răspândit în sec. al XIX-lea la un număr de 117 mânăstiri şi schituri din 35 de eparhii. De asemenea, numeroase manuscrise slavone ale Stareţului s-au răspândit în copii şi se păstrează în mânăstirile din Bulgaria, Serbia, Din Athos, şi din alte biblioteci publice de peste hotare.
Viaţa Sfântului Paisie, alcătuită după moartea sa de diferiţi ucenici, unii din însărcinare oficială, arată că opera Cuviosului, cristalizată pe pământ românesc, a reînnoit aşezământul monahal, a dezvoltat arta scrisului, a cultivat dragostea faţă de scrierile patristice. Cea mai autentică Viaţă a Sfântului Paisie este cea scrisă de monahul Vitalie, care aduce mărturii oculare în legătură cu ultimii ani de viată ai Cuviosului.
În 1967, stareţul de atunci al mânăstirii Neamţ, Arhim. Nestor Vornicescu, a chestionat pe cei mai bătrâni părinţi ai mânăstirii, care au mărturisit că ei au continuat tradiţia înaintaşilor lor, considerându-l pe Paisie ”sfânt”, şi numindu-l ”Cuviosul Paisie”. Portrete ale sale sunt pictate în holul palatului patriarhal şi în paraclisul Seminarului Teologic de la mânăstirea Neamţ.

Despre Pacat

77. Ce este pacatul?
Pacatul este calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand, cuvant sau fapta, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeu se arata in legile Sale, de aceea pacatul se mai numeste si faradelege.
78. Care este originea pacatului?
Dupa invatatura Bisericii noastre, pacatul si-a luat inceputul odata cu caderea stramosilor, in rai. Caci citim in Sfanta Scriptura: "precum printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume si prin pacat, moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el" (Rom. 5, 12). Pacatul nu tine insa de firea omului, ci el s-a ivit prin intrebuintarea rea a voii libere cu care a inzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea pacatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul pacatului si nici nu-l voieste, dar il ingaduie, fiindca nu voieste sa stirbeasca libertatea de vointa a omului. Sfantul Antonie cel Mare spune: "Raul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de buna voie s-au facut dracii rai, ca si cei mai multi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt pacate, ci cele rele, dupa alegerea cu voie... Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva lui Dumnezeu".
79. Care sunt semnele dupa care se poate cunoaste pacatul?
Semnele dupa care se cunoaste pacatul sunt:
1) Intrebuintarea deplina a mintii. Unde nu exista judecata deplina a mintii, nu exista nici pacat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor si ale tuturor celor lipsiti de judecata mintii pot fi impotriva legilor, dar nu sunt socotite pacate.
2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om impotriva voii sale, de asemenea pot fi impotriva legii, dar nu sunt socotite pacate.
3) Cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta, sau cel putin sa fi fost cu putinta cunoasterea acestei legi.
80. Cum se naste pacatul?
Chipul in care se naste pacatul il arata Sfantul Apostol Iacov: "Nimeni sa nu zica atunci cand este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit cand este tras si amagit de insasi pofta sa. Apoi pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte" (Iacov 1, 13, 15).
Din cuvintele acestea se intelege foarte limpede ca radacina pacatului sta in pofta. Pofta lasata sa se intareasca in sufletul omului, fara a fi alungata, il atrage, adica il ispiteste pe om. Din pofta intarita se naste pacatul, care la randul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: "Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta". Deci, pacatul se savarseste prin voia libera a omului, dar nasterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai insemnate sunt ispita si ocazia la pacat.
81. Ce este ispita?
Ispita este indemnul la pacat. Ea trezeste pofta spre a dobandi ceva prin calcarea legii morale. Aceasta pornire vine sau dinauntrul cuiva, adica din firea lui slabita de pacatul stramosesc, sau din afara. Ispita dinauntru este prilejuita de:
1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);
2) Pofta ochilor (bogatie); si
3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16). Ispita din afara vine de la diavol si de la lume.
Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel, Mantuitorul zice: "Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31). Iar Sfantul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: "Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?" (Fapte 5, 3). Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, care in locul binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet. Ispitele de la lume inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altii felurite pofte si porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.
82. Poate crestinul sa biruiasca ispitele?
Da. Crestinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar si ispitele cele mai puternice, mai ales ca Dumnezeu nu-l lasa sa fie ispitit peste puterile lui. "Credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti; ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (I Cor. 10, 13). Pe pamant, crestinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele in sine nu sunt inca pacate si, daca le infrunta cu barbatie, ele pot fi de folos credinciosului, intarindu-l in virtute. "Fericit este barbatul care rabda ispita, caci, lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Iacov 1, 12). Daca insa credinciosul nu se impotriveste ispitelor sau isi atata poftele sale, atunci ispitele il duc la pacat. Cum ca ispitele pot fi biruite, gasim pilde in Sfanta Scriptura. Astfel, in Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta impotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. In Noul Testament, Mantuitorul a fost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile si 40 de nopti. Diavolul, adica, socotind ca o slabire a trupului va aduce dupa sine si o slabire a sufletului, s-a apropiat de Mantuitorul cu felurite ispite, pe care insa Mantuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).
83. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?
Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul carora se poate duce lupta biruitoare impotriva ispitelor, sunt:
1) Rugaciunea. "Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita" (Luca 22, 40);
2) Lupta cu curaj. "Stati impotriva diavolului si va fugi de la voi" (Iacov 4, 7);
3) Privegherea asupra poftelor. "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8).
Cuviosul Parinte Marcu Ascetul spune: "Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele"634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).
84. Ce este ocazia la pacat?
Prin ocazie la pacat intelegem imprejurarile din afara care pot da omului prilej de pacatuire, chiar fara ispita. Acela care nu se fereste de ocazia la pacat si nu infrunta ispitele dovedeste o invoire tacita cu aceste inceputuri ale pacatului. El sufera adica pornirea spre pacat, atata poftele dinauntru si staruie in placerea acestei atatari. Aceasta placere pacatoasa, impreuna cu dorinta si hotararea de a pacatui, alcatuiesc pacatul dinauntru, care se arata in afara prin cuvant si fapta.
85. Ce este viciul?
Viciul este voia statornica de a calca legea morala. Prin multa pacatuire se naste vointa statornica de a calca legea morala. Pacatul, adica, patrunde atat de adanc in suflet, incat cel ce se gaseste in starea aceasta, simte multumire in a starui in faradelegi. Cel vicios savarseste pacat dupa pacat si ajunge sa se impietreasca in fapte rele, incat cu greu se mai poate desface din robia pacatului. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.
86. Cum poate fi inlaturat viciul?
Viciul poate fi inlaturat prin hotararea tare a voii, ajutata de harul sfintitor, de a nu mai pacatui. Apoi, trebuie inlaturate pricinile care au lucrat la inradacinarea pacatului, ca: ispitele, educatia gresita, lipsa de supraveghere, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Drept aceea omorati madularele voastre cele pamantesti..., dezbracandu-va de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si imbracandu-va cu cel nou, care se innoieste spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit... Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii" (Col. 3, 5-14).
87. Ce este obiceiul pacatos?
Obiceiul pacatos este rodul repetarii aceluiasi pacat si se arata in usurinta de a savarsi pacatul acesta la orice prilej, cum face, de pilda, mincinosul.
Obiceiul pacatos este foarte primejdios pentru mantuirea sufletului, fiindca el slabeste puterea voii spre bine si se preface usor in viciu. De aceea, crestinul trebuie sa fie cu bagare de seama la el si sa caute a-l inlatura prin voia sa de a nu mai pacatui.
88. Cum trebuie judecat pacatul?
Pacatul trebuie judecat cu asprime si iata pentru ce:
Prin jertfa de pe Cruce, Mantuitorul a recastigat, pentru cei ce cred in El, harul sfintitor pierdut prin pacatul stramosesc, precum si putinta de a se mantui si a dobandi fericirea vesnica. Prin pacat insa, credinciosul nesocoteste jertfa Mantuitorului, se arata nemultumitor fata de Ziditorul si Binefacatorul sau ceresc si-si primejduieste mantuirea sufletului, pentru dobandirea careia el trebuie sa jertfeasca toate bunurile pamantesti, caci "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?" (Marcu 8, 37). Pacatul aduce nenumarate suferinte, care slabesc si otravesc puterile sufletesti, nimiceste viata trupeasca prin felurite patimi si boli si distruge buna intelegere dintre oameni. Prin aceasta sufera si randuiala de obste, cea intemeiata pe randuiala morala voita de Dumnezeu. Pacatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindca el nesocoteste poruncile lui Dumnezeu si-l face pe credincios dusmanul Tatalui sau ceresc. De aceea, pacatul nu ramane fara pedeapsa.
89. Care este pedeapsa pacatului?
Pedeapsa pacatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiasca cere ca fiecare fapta, buna sau rea, sa-si aiba plata ei, pentru ca Dumnezeu, dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Va rasplati fiecaruia dupa faptele lui" (Rom. 2, 6). Faptele sunt judecate mai intai de constiinta morala a credinciosului. Fapta buna aduce multumire, liniste si fericire, pe cand fapta rea aduce tulburare launtrica, neliniste chinuitoare si mustrare neincetata din partea constiintei. Mustrarile constiintei sunt mai amare decat durerile trupesti si ele arunca uneori pe pacatos in ghearele mortii, cum l-au aruncat pe Cain, ucigatorul de frate, sau pe Iuda, vanzatorul Mantuitorului. Uneori insa constiinta nu-si rosteste judecata ei, fiind slabita si adormita prin pacat. Alteori se pare ca pacatosul ramane nepedepsit de Dumnezeu. Totusi, dreptatea lui Dumnezeu nu ramane fara urmare. Dumnezeu incearca pe unii spre a-i intari si mai mult in credinta, trimite suferinte altora spre ispasirea pacatelor si se arata rabdator fata de cei nelegiuiti pana in clipa mortii lor.
Adevarata rasplata si pedeapsa urmeaza insa in viata viitoare. "Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Matei 16, 27). "Si se vor aduce inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre... Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii... Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este pregatit diavolului si ingerilor lui... Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica" (Matei 25, 31-46).
90. De cate feluri este pacatul?
Pacatul este de doua feluri:
1) Stramosesc, adica savarsit de stramosii nostri, Adam si Eva, in rai, si care prin nastere se mosteneste de fiecare. El se sterge prin Taina Sfantului Botez;
2) Personal, adica pacatul savarsit de fiecare credincios in parte.
91. Pacatele personale sunt toate deopotriva de grele?
Nu. Mantuitorul spune lui Pilat: "Cel ce M-a predat tie mai mare pacat are" (Ioan 19, 11), iar Sfantul Apostol Ioan spune: "Este pacat de moarte... si este pacat nu de moarte" (I Ioan 5, 16). Din aceste cuvinte intelegem ca sunt pacate grele sau de moarte si pacate usoare, sau care pot fi iertate.
92. Care pacate se numesc usoare?
Usoare sau cu putinta de iertat se numesc acele pacate prin care credinciosul, dintr-o slabiciune a voii si a cunoasterii sale, se abate in chip usor de la legea morala si de la calea mantuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slabire a lucrarii harului in sufletul credinciosului.
Afara de Mantuitorul si de Sfanta Fecioara Maria, nimeni nu a fost scutit de pacate usoare, nici chiar dreptii: "Cel drept cade de sapte ori si tot se scoala" (Pilde 24,16). Iar Sfantul Apostol Iacov spune: "Toti gresim in multe chipuri; daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul" (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfantul Apostol Ioan spune: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8).
Pacatele usoare nu trebuie insa privite cu nebagare de seama, caci ele sunt urate lui Dumnezeu si daca nu se sterg prin pocainta, duc la pacate grele.
93. Ce sunt pacatele grele?
Grele sunt pacatele acelea prin care cineva, cu multa rautate a voii sale, savarseste lucruri oprite in mod lamurit de poruncile dumnezeiesti. Pacat greu savarseste cineva si atunci cand nu implineste de voie poruncile dumnezeiesti, din care pricina raceste in dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele. Pacatele grele se mai numesc si pacate de moarte, fiindca rapesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viata lui, si-i pregatesc moartea, adica chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).
94. Pacatele grele sunt de un singur fel?
Nu. Dupa "Marturisirea Ortodoxa", pacatele grele sunt de trei feluri:
1) Capitale;
2) Impotriva Duhului Sfant;
3) Strigatoare la cer.
95. Care sunt pacatele capitale?
Capitale sunt pacatele acelea care izvorasc nemijlocit din firea omeneasca, slabita prin pacatul stramosesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindca infatiseaza cele mai de seama cai ale voii pacatoase si sunt radacina celor mai multe pacate. Ele sunt urmatoarele sapte: 1) Mandria, 2) Iubirea de argint, 3) Desfranarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lacomia, 6) Mania si 7) Lenea.
96. Ce este mandria?
Mandria, care, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, izvoraste din inima omului (Marcu 7, 21-22), este pretuirea de sine peste masura si atitudinea de superioritate sau de dispret fata de ceilalti oameni. Deoarece prin mandrie au cazut atat ingerii cei rai, cat si cei dintai oameni, mandria este privita ca inceputul pacatului. Ispita mandriei este foarte intinsa. Nu este credincios care sa nu fie ispitit de acest pacat. Insusi Mantuitorul a fost ispitit spre acest pacat de catre diavol, la inceputul lucrarii Sale in lume (Matei 4, 8-9).
97. Ce urmari aduce pacatul mandriei?
Cel ce se lasa cuprins de pacatul mandriei uita ca tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine, graieste de rau pe altul, este fatarnic, se razvrateste impotriva autoritatilor si randuielilor obstesti. Astfel, din mandrie, intocmai ca dintr-o radacina otravita, se nasc multe pacate. Sfantul Casian Romanul, vorbind despre acest pacat, spune: "Patima mandriei intuneca intreg sufletul si-l prabuseste in cea mai adanca prapastie. Pacatul mandriei, cand pune stapanire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si inalta, il darama in intregime si il surpa pana in temelii. Marturie despre aceasta este ingerul acela care pentru mandrie a cazut din cer. Caci fiind zidit de Dumnezeu si impodobit cu toate virtutile si cu intelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darul Stapanului, ci din firea sa". Mantuitorul infiereaza cu toata taria pacatul mandriei, aratandu-i urmarile atat de grele. El spune: "Oricine se inalta pe sine se va smeri" (Luca 14, 11). Iar Sfantul Apostol Iacov zice: "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva" (4, 6).
Crestinul, deci, trebuie sa se fereasca si sa se lepede de pacatul mandriei, imbracandu-se cu virtutea smereniei si intarindu-se sufleteste prin post si rugaciune. El trebuie sa-si aminteasca totdeauna ca toata virtutea si tot ce are el a primit de la Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: "Ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).
98. Ce este iubirea de argint?
Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, "din inima omului" (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.
Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: "Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri" (I Tim. 6, 10).
99. Ce urmari aduce iubirea de argint?
Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune, furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saraci si departare de Dumnezeu. "Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta", spune Mantuitorul (Matei 6, 21). Ea sfarseste uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul lui Iuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.
De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: "Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra" (I Tim. 6, 17).
Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuie sa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii, cerand ajutorul lui Dumnezeu.
100. Ce este desfranarea?
Desfranarea este lasarea cu totul in voia poftelor trupului, care se atata in noi prin simturile noastre. Ea izvoraste din inima (Marcu 7, 21) si se savarseste in insusi trupul nostru, ducand la ratacirea randuielilor firii asezate de Dumnezeu. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care il va savarsi omul este afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau" (I Cor. 6, 18).
Pricina pentru care crestinul trebuie sa se pazeasca de desfranare, o arata tot Sfantul Apostol Pavel, prin cuvintele: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti aivostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 19-20). Din desfranare izvorasc: cugetele necurate, distrugerea vietii familiale si nepasarea fata de nevoile celorlalti semeni. De aceea desfranatii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9). Datoria crestinului este ca prin post si rugaciune sa lupte impotriva acestui pacat, sa alunge gandurile necurate din cugetul sau si sa fuga de tovarasia celor desfranati.
101. Ce este invidia sau pizma?
Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu 7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.
Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. De aceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: "Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau" (Iacov 3, 16).
102. Ce pacate se nasc din invidie?
Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusa dragostea curata fata de El si fata de aproapele. "Zavistia (invidia) face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos"636 (Hristoitia, Bucuresti, 1937, p. 286). Crestinul bun se fereste de acest pacat. El nu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, ci se osteneste sa-i urmeze pilda. Alungarea pizmei din suflet aduce pacea si bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.
103. Ce este lacomia?
Lacomia este pofta nestapanita de a manca si de a bea peste masura. Este un pacat al trupului (Gal. 5, 19). Lacomul face din mancare si bautura tinta vietii lui, uitand ca acestea sunt numai mijloace de intretinere a vietii. Aceasta se intampla ori de cate ori credinciosul uita ca are un rost mai inalt in viata, o chemare sfanta de indeplinit. Mantuitorul ne indeamna: "Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Matei 6, 31-33). Iar Sfantul Apostol Pavel spune: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31). La fel, Sfantul Casian Romanul spune: "De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu masura si socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia".
104. Ce pacate se nasc din lacomie?
Din pacatul lacomiei se nasc: pofta trupeasca, petrecerile necuviincioase, ingrijirea numai de sine (egoismul), defaimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, maniile, diferitele boli, intunecarea mintii, pierderea cinstei, nepasarea fata de cele sfinte si tot felul de faradelegi. Datoria crestinului este sa lupte impotriva lacomiei, prin virtutea cumpatarii, prin post si rugaciune.
105. Ce este mania?
Mania este supararea cu usurinta pentru orice lucru si pornirea de a ne razbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns. Mania este si o lipsa a dragostei, caci: "Dragostea nu se aprinde de manie" (I Cor. 13, 5). Sfantul Casian Romanul, vorbind despre manie, zice ca: "Mocnind ea tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea constiintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca". De aceea Sfantul Apostol Iacov indeamna pe credincios sa fie: "Zabavnic la manie, caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 19-20).
Mantuitorul insusi ne spune ca tot cel ce se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda (Matei 5, 22). Astfel, din orice pricina ar porni mania, ea trebuie potolita, caci orbeste ochii sufletului si duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui sau Abel (Fac. 4, 4-8).
Crestinul are datoria sa se fereasca de pacatul maniei si sa lupte impotriva ei cu virtutea blandetii, smereniei si dragostei catre aproapele. Pilda sa-i fie insusi Mantuitorul, Care in loc sa se manie pe cei ce-L huleau si-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicand: "Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). Indreptatita este numai mania impotriva gandurilor rele, impotriva patimilor si a pacatelor, precum si impotriva lenei, din care odraslesc o seama de pacate. Aceasta este mania sfanta de care a fost patruns si sufletul Mantuitorului (Marcu 3, 5).
106. Ce este lenea?
Lenea este nepasarea fata de implinirea datoriilor si dezgnstul pentru munca, fie cu bratele, fie cu mintea. Lenea aduce: slabirea puterilor sufletesti si trupesti, lipsa de cele trebuincioase vietii, indemn la furt, pricina de cearta si uitare de Dumnezeu. Sfanta Scriptura are cuvinte foarte aspre pentru pacatul lenei sau trandaviei, aratand ca cei lenesi vor fi aruncati in intunericul cel vesnic (Matei 25, 26, 30). Sfantul Apostol Pavel spune: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3, 10). Si tot el ne indeamna: "Nu fiti lenesi, ci urmatori ai celor ce prin credinta si indelunga rabdare mostenesc fagaduintele" (Evr. 6, 12). Lenea se tamaduieste prin munca.
107. Care sunt pacatele impotriva Duhului Sfant?
Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt acelea prin care crestinul se impotriveste cu indaratnicie poruncilor dumnezeiesti si tuturor lucrarilor Sfantului Duh. Si, intrucat virtutile teologice (credinta, nadejdea si dragostea) sunt lucrari ale Duhului Sfant, pacatele impotriva Duhului Sfant se indreapta mai ales impotriva acestor virtuti.
Astfel, pacate impotriva credintei sunt:
Impotrivirea fata de adevarul dovedit al credintei crestine. De acest pacat s-au facut vinovati fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mantuitorului, declarandu-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea se fac vinovati toti aceia carora le place sa pacatuiasca, dar pentru ca credinta crestina ii opreste, ei o tagaduiesc, se leapada de ea, sau o prigonesc.
Pacate impotriva nadejdii sunt:
Increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu. De acest pacat se face vinovat cel ce pacatuieste neincetat, si totusi crede ca Dumnezeu, fiind atotbun, il va ierta; de asemenea si cel ce socoteste ca se va putea mantui numai prin credinta lipsita de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26). Deznadajduirea in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc ca pacatele facute de ei sunt atat de mari, incat nu vor mai putea gasi iertare la Dumnezeu, chiar daca s-ar pocai, si de aceea nu mai incearca sa se indrepte, ci pacatuiesc mereu (Ioil 2, 12-13). De acest pacat s-a facut vinovat Iuda, care, dupa ce L-a vandut pe Mantuitorul, s-a dus si s-a spanzurat (Matei 27, 5).
Pacate impotriva dragostei sunt:
Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a impartasit, pentru sporul lui in fapte bune, precum si neindrumarea celor rataciti pe calea cea buna. Cine se face vinovat de acest pacat nu va putea mosteni imparatia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21). Nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu.
De acest pacat se face vinovat cel care, cu toate ca este crestin, nu voieste sa intrebuinteze mijloacele puse la indemana de Sfanta noastra Biserica pentru indreptarea sa si petrece in pacate pana la moarte, impotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, "Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. 2, 4).
108. Ce spune Mantuitorul despre pacatele impotriva Duhului Sfant?
"Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei 12, 32). Din aceste cuvinte intelegem ca pacatele impotriva Duhului Sfant sunt foarte grele. Ele dezradacineaza din suflet inclinarea spre pocainta si indreptare si-l instraineaza pe credincios de Dumnezeu. Totusi, prin cuvintele de mai sus, Mantuitorul nu spune ca ele nu s-ar putea sterge printr-o cainta adevarata si nici ca pentru vina lor nu s-ar putea dobandi niciodata iertarea. Pricina neiertarii unor astfel de pacate sta in indaratnicia omului de a nu se pocai, in impietrirea inimii lui. Cel ce savarseste astfel de pacate nu primeste iertarea, fiindca nu voieste sa fie iertat si nu voieste sa asculte de poruncile lui Dumnezeu.
Daca, insa, un astfel de vinovat se caieste din adancul inimii si, hotarat sa nu mai pacatuiasca, cere indurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfanta Taina a Pocaintei, el va putea primi iertare, caci nu este pacat, oricat de greu ar fi el, care sa covarseasca bunatatea si dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Mantuitorul, dar, pocaindu-se, recunoscandu-si pacatul si hotarandu-se sa asculte de Mantuitorul pana la moarte, a fost iertat si reasezat in cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).
109. Care pacate se numesc strigatoare la cer?
Se numesc strigatoare la cer pacatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu in firea noastra. Ele sunt atat de grele, incat, mai mult decat altele, cer o rasplatire de la Dumnezeu chiar in lumea aceasta. Ele nu izvorasc dintr-o slabiciune a credinciosului, ci din vadita rautate a voii lui, fiind savarsite cu precugetare.
110. Care sunt pacatele strigatoare la cer?
Pacatele strigatoare la cer sunt:
1) Uciderea savarsita cu voie. Un astfel de pacat a savarsit, de pilda, Cain. Cu privire la acest pacat citim in Sfanta Scriptura: "Si a zis Domnul (lui Cain): Ce ai facut? Glasul Sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant" (Fac. 4, 40). Tot de acest pacat tin si cruzimile prin care se tinde la nimicirea vietii aproapelui, ca: rapirea libertatii prin robie, razboiul de pustiire, precum si lovirea in cinstea aproapelui, socotita ca o ucidere morala a lui.
2) Sodomia, adica desfraul impotriva firii, precum si impiedicarea cu stiinta a zamislirii de prunci si lepadarea lor.
Desfraul impotriva firii si-a primit numele de sodomie dupa locuitorii din Sodoma, care pentru acest pacat au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu (Fac. 18, 20). Sfantul Apostol Pavel spune ca astfel de fapte rusinoase nu trebuie sa fie nici macar amintite printre crestini (Efes. 5, 3).
3) Asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor este un pacat impotriva simtului firesc de dreptate al omului.
In Sfanta Scriptura se gasesc multe mustrari impotriva celor ce se fac vinovati de acest fel de pacate. "Invatati sa faceti bine, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva" (Isaia 1, 17). Iar Mantuitorul striga: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua" (Matei 23, 14).
4) Oprirea platii lucratorilor, care de asemenea raneste dreptatea sociala. De acest pacat tin: specula ce se face cu bratele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei parti din plata, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. "Iata, plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigarile seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4).
5) Lipsa de cinste si multumire fata de parinti. "Cel ce bate pe tata sau pe mama, sa fie omorat. Cel ce va grai de rau pe tatal sau pe mama. sa, acela sa fie omorat", se spune in Sfanta Scriptura (Ies. 21, 15-16).
111. Ne putem face partasi si de pacatele altora?
Da, si iata cum:
1) Cand poruncim altora sa pacatuiasca (Matei 2, 16);
2) Cand dam sfat altora sa pacatuiasca (Ioan 11, 49-50);
3) Cand indemnam la pacat;
4) Cand ne invoim la pacatul altuia (Fapte 22, 20);
5) Cand tacem si nu infruntam pe cel ce pacatuieste (Pilde 29, 24);
6) Cand trecem cu vederea si nu pedepsim pe pacatosi;
7) Cand ascundem si aparam pe pacatosi (Luca 11, 47-48);
8) Cand incuviintam pacatele altora (Rom. 1, 32);
9) Cand dam prilej de sminteala spre pacat (Luca 22, 3-6).
In masura in care luam parte la pacatele altora, sta si vina si raspunderea noastra.
Dar, mai presus de ferirea de pacat, datoria crestinului este sa duca o viata morala.
112. Ce inseamna a duce o viata morala?
A duce o viata morala inseamna a pazi poruncile dumnezeiesti. Prin porunci isi arata Dumnezeu voia Sa cea atotsfanta, dupa care trebuie sa se calauzeasca crestinul in viata, caci spune Mantuitorul: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21). De aceea, datoria crestinului este sa cunoasca, sa inteleaga bine si sa implineasca cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mantuitorul le-a cuprins si le-a desavarsit pe scurt in porunca dragostei (Matei 22, 37-39). Sa trecem deci la talcuirea fiecarei porunci in parte.