Dar ce sa zicem despre dracul care face sufletul nesimtit? Caci ma tem a si scrie despre el. Cand navaleste acela, iese sufletul din starea sa fireasca si leapada cuviinta si frica Domnului, iar pacatul nu-l mai socoteste pacat, faradelegea n-o mai socoteste faradelege si la osanda si la munca vesnica se gandeste ca la niste vorbe goale. De cutremurul purtator de foc el rade. Pe Dumnezeu, e drept, il marturiseste, insa poruncile Lui nu le cinsteste. De-i bati in piept cand se misca spre pacat, nu simte: de-i vorbesti din Scripturi, e cu totul impietrit si nu asculta. Ii amintesti de ocara oamenilor si nu o ia in seama. De oameni nu mai are rusine, ca porcul care a inchis ochii si a spart gardul. Pe dracul acesta il aduc gandurile invechite ale slavei desarte. ''Si daca nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mantui''. De fapt dracul acesta este dintre cei ce ataca rar pe frati. Iar pricina este invederata. Caci nenorocirile altora, bolile celor dosaditi, inchisorile celor nefericiti si moartea naprasnica a unora, pun pe fuga acest drac, intrucat sufletul e strapuns putin cate putin si e trezit la mila, fiind dezlegat de impietrirea venita de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, data fiind si raritatea celor cuprinsi de neputinte printre noi. De aceea Domnul alungand acest drac, porunceste in Evanghelii sa mergem la cei bolnavi si sa cercetam pe cei din inchisori, zicand: ''Bolnav am fost si n-ati venit la Mine''. In orice caz sa se stie: daca cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gand de curvie, sau nu si-a parasit chilia din nepasare, unul ca acesta a primit din cer rabdarea si neprihanirea si fericit este pentru o nepatimire ca aceasta. Iar cati s-au fagaduit sa cinsteasca pe Dumnezeu locuind laolalta cu lumea sa se pazeasca de acest drac. Caci a zice sau a scrie mai multe despre el, ma rusinez si de oameni. (Evagrie Ponticul)1
ˇ Cand sufletul nostru incepe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamantului, se furiseaza de cele mai multe ori in el un gand de trandavie, care nu-i ingaduie sa stea cu placere nici in slujba cuvantului si nu-i lasa nici dorinta hotarata dupa bunurile viitoare; ba ii infatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavand nici un rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si insasi cunostinta o dispretuieste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavarsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru intre hotare foarte inguste, cautand numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai intorcandu-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea imprastiere nesocotita. (Diadoh al Foticeii)1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu